LEON-IOSIF GRAPINI

Scurtă biobibliografie

Leon Iosif Grapini

Născut: 3 mai 1961, comuna Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud.

Studii: Liceul Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia, 1976-1980; Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, arma infanterie, Sibiu, 1980-1983; Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997-2001.

Activitate profesională: ofiţer de carieră; comandant de pluton şi de companie, 1983-1995; ofiţer cu activitatea culturală, 1995-1997; redactor la ziarul militar „Scutul patriei”, 1997-2000; secretar de redacţie la aceeaşi publicaţie, 2000-2005; redactor-şef al ziarului „Orizont militar”, 2005-2008; în prezent, colonel (r).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debut absolut: poezie în revista Inimi sub drapel a Liceului Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia, 1980.

Cărţi publicate:

Volume Leon Iosif Grapini

Livada cu poeme, poezie, Editura ICPIAF, Cluj-Napoca, 1997, cu o prefaţă de Iulian Patca;

Aripi de întuneric, poezie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, cu o prefaţă de Constantin Cubleşan;

Gândurile trupuri, poezie, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2000, cu o prefaţă de Irina Petraş;

Cetatea cu nebuni, proză scurtă, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2000, cu o prefaţă de Irina Petraş; ediţia a II-a, Editura „Ecou Transilvan”, Cluj-Napoca, 2012.

Capătul lumii, roman, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2004, cu o prefaţă de Irina Petraş; ediţia a II-a, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011;

Memorialul Cetăţii, roman, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2010.

Capăt de linie, proză scurtă, Editura „Eikon”, Cluj-Napoca, 2012.

Coordonator al lucrării jurnalistice Orizont militar – Secvenţe din cotidian, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2008.

Premii literare:

Premiul revistei „Steaua”, la cea de-a IV-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie Literară, Poezie şi Eseu „Octavian Goga – Mult-iscusita vremii slovă”, 1998;

Premiul „George Florin Cozma”, acordat, în ianuarie 1999, de revista „Viaţa armatei”, pentru volumul de debut „Livada cu poeme”;

Diploma de onoare a Societăţii Cultural-Ştiinţifice „Virtus Romana Rediviva” pentru romanul „Capătul lumii”, 2004;

Premiul Clubului Lions pentru proză, 2005;

Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză, al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2011.

Diploma

Colaborări la reviste: „Steaua”, „Tribuna”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Mişcarea literară”, „Verso”, „Aurora”, „Cetatea culturală”, „Litera Nordului”, „Viaţa armatei”, „Virtus romana rediviva”, „Lumea militară”, „Cetatea Rodnei”.

Prezent în dicţionare şi antologii: Dicţionarul de poeţi Clujul contemporan, Petru Poantă, Fundaţia Culturală „Forum”, Cluj-Napoca, 1998; Dicţionar literar 1639-1997 al judeţului Bistriţa-Năsăud, Teodor Tanco, Editura „Virtus Romana Rediviva”, Cluj-Napoca, 1998; Clujeni ai secolului 20 – Dicţionar esenţial, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2000; Cărţile deceniului 10, Irina Petraş, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2003; Clujul literar 1900-2005, dicţionar ilustrat, Irina Petraş, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2005; Cuvinte Almanah literar 2006, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006; Lumea fără mine, antologie bilingvă (română/maghiară), Editura „Tinivar”, 2007; Literatură română contemporană, Irina Petraş, Editura „Fundaţia Culturală Ideea Europeană”, 2008; Poeţii, Dumitru Cerna, 2008; 1500 scriitori români clasici şi contemporani, Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, Editura „Porţile Orientului”, 2010; Literatură română contemporană – Prelungiri, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2010; Dicţionarul scriitorilor români de azi, Boris Crăciun, Daniela Crăciun-Costin, Editura „Porţile Orientului”, 2011.

irina-petras-mihai-dragolea-leon-iosif-grapini-decernarea-premiilor-u-s-r-filiala-cluj_iun-2011

Apariţii în volume colective: Poeţi clujeni contemporani, Editura „Ana”, Cluj-Napoca, 1997; Poezia părinţilor noştri, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2002; Vise îmbobocite, Alba-Iulia, 1999; Patruzeci. Poeţi bistriţeni contemporani, Editura „Aletheia”, Bistriţa, 2001; Trestie şi plumb, Flavia Teoc, Editura „Limes”, 2001; Coperta a patra, Ioan-Pavel Azap, Editura „Dacia”, 2010; Varză à la Cluj, Bucate felurite de scriitori povestite, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2010; Clujul din poveşti, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2011; Versuri pentru templul său, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2011.

Irina Petrau015F, Victor Cubleu015Fan, Leon-Iosif G rapini, Ioan-Pavel Azap, Alexandru Vlad u015Fi P etru Poantu0103 (1)

REFERINŢE CRITICE

Livada cu poeme, versuri, Cluj-Napoca, 1997

„[…] Universul rural este evocat îndeobşte în latura lui cosmică şi legendară, recuzita cunoscută înviorându-se prin reiterarea ei ingenuă. Imaginile arhaităţii au câteodată o solemnitate expresivă de reminiscenţe ale unor ritualuri agrare. […] Într-un limbaj mai pretenţios, nedecantat încă, L.I.G. cultivă şi lirica de dragoste, ajungând uneori la un fantezism graţios. […] Mai intensă liric este această neaşteptată imagine a unei agresiuni a vegetalului: Un verde dens, hain şi crud / mă împresoară, mă încape, / ca pe un ochi de lacrimi ud / sublim înveşmântat de pleoape…” (Petru Poantă, în Dicţionar de poeţi Clujul contemporan, Fundaţia Culturală „Forum”, 1998).

„[…] Poezia lui Leon-Iosif Grapini este, fără îndoială, o oază de sentimentalism romantic, caligrafiat cu fineţe fragilă, ce se încăpăţânează să supravieţuiască frumos, într-o ambianţă bulversată, a unei lirici violente, şocante, gata oricând să violenteze cu ceva bunul simţ, prin cruditatea limbajului şi a imaginilor proferate. Poate tocmai de aceea se şi face remarcată, ca un fapt original prin sine însuşi.” (Constantin Cubleşan, în „Cetatea culturală”, nr. 173/1998).

„Eu văd în Leon-Iosif Grapini un poet-histrion, care îşi pune în scenă micile lui monologuri, jucând pe rând roluri insolite. […] Pentru frumuseţe frustă numesc Melodie, Înşelătoare crezuri şi Gând…” (Ion Arcaş, în „Monitorul de Cluj”, nr. 27/1998).

„[…] Poemele acestui volum au în desfăşurarea lor cadenţa clasică a versului, poetul căutând această formă de exprimare pentru a reface acea consubstanţialitate poetică preferată de poeţii ardeleni ca Goga, Coşbuc. E vorba în poezia lui Leon-Iosif Grapini de o anume celebrare a existenţei, a mişcării în spaţiu a oamenilor, fiecare detaliu al vieţii cotidiene primind conotaţii ce se apropie de sacralitate, întocmai ca un ritual a cărui împlinire este esenţială pentru umanitate. […] Un volum în care paşii poetului întâlnesc această cărare a spaţiului şi a timpului ce duce înspre o lume care nu mai aparţine realului, câştigându-şi dreptul la eternitate” (Florin Lazăr, în „Steaua”, nr. 3-4/1999).

„[…] Poezia lui Leon-Iosif Grapini aspiră la consacrare mizând pe talent şi sinceritate. Versurile lui, uneori surprinzătoare, au varietate în formă şi în conţinut. […] Pe filiera tradiţionalistă care vine dinspre marii poeţi clasici, îndeosebi ardeleni, până la ultima generaţie de poeţi modernişti, Livada cu poeme a lui Leon-Iosif Grapini îşi caută matca proprie cu stăruinţă şi delicateţe. […]” (Iulian Patca, în „Răsunetul”,nr. 2028/1997).

„[…] Grupate, inspirat, în trei capitole, care ar putea fi oricând trei plachete de versuri, poeziile lui Leon-Iosif Grapini sunt ca un curcubeu peste Transilvania, al cărui izvor porneşte năvalnic dintr-un suflet de soldat. […]” (Eugen Burghelea, în „Observatorul militar”, nr. 32/1997).

Aripi de întuneric, versuri, Bucureşti, 1999

 „[…] În totul, o poezie a limpezimilor sentimentale, a atitudinilor sincere şi cel mai adesea de o puritate cuceritoare; o poezie a unui suflet nobil şi elevat, a unei eleganţe verbale strunită în canon poetic. Fără îndoială, Leon-Iosif Grapini face notă aparte, preferând reculegerea şi pioşenia clipelor de meditaţie asupra propriilor trăiri, proiectate în zbuciumul universului contemporan, căruia nu i se poate – nici nu doreşte – sustrage.” (Constantin Cubleşan, în Cuvânt înainte la Aripi de întuneric, 1999).

„Dimensiunea prin care s-ar putea defini cel de-al doilea volum de poeme al lui Leon-Iosif Grapini ar fi cea a noului. Aripi de întuneric e o mărturie poetică a descoperirii unui nou discurs liric care s-a cristalizat în formule de expresie mai nuanţate, unde actul dramatic al tăcerii, de care fiinţa se simte mult mai aproape, e transfigurat într-un alt orizont al trăirilor afective. […] Fără îndoială, cel de-al doilea volum este un pas făcut cu certitudine înspre descifrarea căilor labirintice ale poeziei, unde sensibilitatea şi sinceritatea expresiei, limpezimea stilului, alături de o vitalitate a versului sunt semne evidente ale unui drum ascendent.” (Florin Lazăr, în „Steaua”, nr. 3-4/1999).

„[…] Cea de a doua carte de versuri a lui Leon-Iosif Grapini este ca o diplomă de merit care îl recomandă drept un poet cu mari şanse de afirmare.” (Nicolae Boghian, în „Viaţa armatei”, nr. 5/1999).

„[…] Plină de candoare, poezia lui Grapini recuperează semantic arhaicul sacralizat al spaţiului rural, cu întreaga sa recuzită de imagini şi (pre)sentimente, dâră crepusculară care avea să-i deschidă, fericit, drumul spre o proză solidă, infuzată fantasmal, a unei lumi fabuloase şi seducătoare, suspendată parcă de marginea paradisului pierdut al copilăriei” (Dumitru Cerna, în Poeţii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008)

Gândurile trupuri, versuri, Cluj-Napoca, 2000

„[…] Iar poezia îşi delimitează încet, dar sigur, un teritoriu personalizat în care oficiază a capella dintr-o nevoie irepresibilă şi, deci, autentică a transcrierii în cuvinte a existenţei” (Irina Petraş, în Cuvânt înainte la Gândurile trupuri, 2000).

Gândurile trupuri, recentul volum de poeme al lui Leon-Iosif Grapini marchează, cred, o nouă etapă în creaţia lirică a autorului. O etapă prefigurată, în oarecare măsură, de ultimul poem al precedentului volum, Aripi de întuneric. Tonalitatea vitalist-elegiacă e înlocuită acum de o vibraţie profund introspectivă, crepusculară. Dacă Aripi de întuneric propunea o oglindire a eului în lume, tentaţia şi tentativa comunicării/comuniunii cu natura, prezentul volum apelează la confruntarea metafizică a eului cu viaţa, dar, mai mult, cu moartea. […]” (Claudiu Groza, în „Scutul patriei”, nr. 340/2000).

„[…] Titlul cărţii trimite spre o estetică prin care se afirmă primatul subiectivităţii în asumarea existenţei, când limbajul (poetic) dă corporalitate gândirii/trăirii, instaurând eul poetic în centrul lumii. O asemenea estetică trimite inerent spre marile teme/probleme ale existenţei, precum iubirea, moartea sau funcţia cuvântului. […]” (Olimpiu Nuşfelean, în „Răsunetul”,nr. 27/2000).

Cetatea cu nebuni, proze, Cluj-Napoca, 2000

„[…] Toate motivele din prozele lui Leon-Iosif Grapini sunt născute din idei şi nasc, la rândul lor, o avalanşă de idei, iar ciclul continuă la nesfârşit. Prin aceasta, apropierea de Borges nu este exagerată. Dacă autorul va şti să treacă de tentaţia speculării paradoxurilor şi va stărui mai mult la umplerea cu carne epică a surprinzătoarei puteri de imaginare cu care este dotat, ne putem aştepta la apariţia unui prozator de mare calibru în literatura contemporană” (Nicolae Boghian, în „Viaţa armatei”, nr.10/ 2000).

„[…] Prozatorul se promovează cu voce distinctă, construind, prin recuperare, un univers cu care ne-a familiarizat povestitorul arhetipal. […] Interesant la prozator este faptul că acesta îşi aduce universul în actualitate, încercând să înţeleagă semnele vremii printr-o grilă confirmată de tradiţie. Cele două voci scriitoriceşti ale lui Leon-Iosif Grapini se fac ascultate, deopotrivă, cu un interes viu, mărturisind despre un scriitor în ascensiune” (Olimpiu Nuşfelean, în „Răsunetul”,nr. 27/2000).

Capătul lumii, roman, Cluj-Napoca, 2004

Irina Petraş: „Un roman de multe carate ce aşteaptă încă să fie descoperit” („Ramuri”, nr. 2/2007). „Deşi puţin cunoscut, Capătul lumii al lui Leon-Iosif Grapini e un roman excelent.” („Luceafărul de dimineaţă”, nr. 7/2008). „Dinspre Cluj privind, ştiu doi prozatori foarte buni, Ştefan Goanţă – vezi Zodia Ţârului, Popescu E. Napoleon, Moartea e facultativă, şi Leon-Iosif Grapini – Cetatea cu nebuni, Capătul lumii. Au cărţi excelente, dar nu reuşesc să răzbată în zona evaluării naţionale. E drept că şi ştiinţa-răzbaterii-la-suprafaţă e parte a valorii” („Dilemateca”, noiembrie 2008).

„[…] Uzând de mijloace multiple ale exerciţiului scriitoricesc, Leon-Iosif Grapini pune în mişcare, cu abilitate, monologul interior şi discursul, gradaţia şi descrierea halucinantă, ritmul alert sau vorba domoală, în buna tradiţie a prozei ardeleneşti, alături de automatisme verbale pe care le retuşează cu insistenţă, observându-şi personajele din interiorul trupului lor sau, dimpotrivă, detaşate de trup. […] Roman-parabolă de inspiraţie istorică, veritabilă comedie umană care începe în adâncul vremurilor şi se sfârşeşte în contemporaneitate, Capătul lumii e o poveste de viaţă…” (Michaela Bocu, în „Adevărul de Cluj”, 24 iunie 2004).

„[…] Bun regizor de situaţii, constructor talentat de planuri şi acţiuni, povestitor hâtru şi sfătos, autorul ştie să se aplece cu atenţie şi plăcere asupra amănuntului, pentru ca, mai apoi, încărcându-l de valenţe, să-l transforme în eveniment. Într-un eveniment care îl înconjoară, îl prinde pe cititor prin căldura sentimentului, prin plăcerea discursului, prin farmecul povestirii, oferindu-i o lume vie, privită dintr-o perspectivă uşor şi blând ironică, uşor melancolică. […] Romanul oferă cititorului nenumărate surprize textuale plăcute, este plin de savoare, textul este mustos, plin, fluent, incitant, dar şi misterios, suspansul fiind prezent mereu, totul constituindu-se într-o construcţie literară gospodărească, ardelenească. Memorialul de la Şanţ – cum numeşte Irina Petraş romanul, este o carte vie, adevărată, dovedind din plin talentul şi harul autorului” (Dumitru Munteanu, în „Litera Nordului”, nr. 7 – 9/2004).

„[…] Romanul Capătul lumii vine să întregească personalitatea literară a lui Leon-Iosif Grapini şi chiar să răzbată într-un eşalon înaintat al prozei din aceşti ani. […] Leon-Iosif Grapini a scris un roman cu cheie, a cărui descifrare va fi un test sau pariu că, vorba reclamei, cititorii noştri sunt mai inteligenţi decât ai lor” (Nicolae Boghian, în „Lumea militară”, nr. 1/2005).

„[…] O ţesătură epică – în care stilul pare să mascheze/oculteze subiectele – caracterizează un roman, în primă evidenţă greoi: capcană, căci în spatele frazărilor avem de-a face cu rafinamentul destinat răbdării cititorului deprins cu o anumită specie a prozei şi, din această cauză, rarisim. Incursiuni descriptiviste în lumile istorice, injecţii de ironie şi, uneori, de persiflare subtilă. […] Un roman ciudat, complex, atipic şi simbolic. […]” (Horea Muntenuş, în „Informaţia de Cluj”, nr. 38/2004).

„[…] Există o forţă a scrisului, o imaginaţie fascinantă şi un metronom interior aproape magic la Leon-Iosif Grapini. […]” (Ion Petrescu, în „Observatorul militar”, nr. 25/2004).

Memorialul Cetăţii, roman, Cluj-Napoca, 2010

Coperta Memorialul Cetatii

„[…] Leon-Iosif Grapini, poet nouăzecist, ca vârstă, debutant întârziat (1997) şi convertit firesc la roman, scrie un fel de Citadelă în siajul lui Saint-Exupéry, un fel de epopee sapienţială cam ternă, dar atent articulată. Autorul se dedică devotat celor 400 de pagini ale sale, notează cu acribie, creează imagini poetice – soarele se prinde cu mâinile de creasta munţilor, se ridică în forţa braţelor, îşi iţeşte capul după culme etc. […] Leon-Iosif Grapini are înzestrarea necesară pentru a da un roman realist, scurt şi nervos, pe care îl dorim cu sete. […]” (Horia Gârbea, în „Luceafărul”, nr. 46/2010).

Memorialul Cetăţii e, într-un fel, continuarea şi rotunjirea Capătului lumii. […] Construită, iarăşi, pe mai multe planuri spaţio-temporale intersectate uneori pe nesimţite, ca într-o lume cu mai multele dimensiuni regăsite, cartea e şi o vastă panoramă etnografică, o detaliere a arhetipurilor. Meserii şi relaţii umane uitate sunt reînsufleţite cu o artă a descrierii de tip brueghelian, aglomerarea de detalii limpezind în mod straniu tabloul în loc să-l încarce. […] Toate împreună construiesc o Cetate de o importanţă egală cu Cetatea de piatră construită şi reconstituită în Memorial: azi e ziua de naştere a cetăţii şi ziua în care a murit primul om, orice moarte e o naştere. […] Povestitor abil, Grapini joacă sforile amestecând realităţi şi ficţiuni după regula nescrisă a istoriei omeneşti: Totul nu-l veţi afla niciodată, semne de întrebare vor mai rămâne şi în mintea domniei voastre, şi în carte. Cu acest al doilea volum dintr-o, bănuiesc, trilogie, Grapini reconfirmă vocaţia de prozator, iar cititorul poate aştepta cu încredere rotunjirea cărţii despre un loc, o lume şi o atmosferă cărora li se asigură, astfel, realitatea şi dreptul la durată” (Irina Petraş, în Literatură română contemporană. Prelungiri, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, 2010).

„[…] Nu voi spune, însă, care sunt cărţile cele mai bune (n-am citit totul, aşadar n-am habar, pe bune!), ci care mi-au plăcut dintre cele citite. […] La proză: Gabriela Adameşteanu, Provizorat […] Leon-Iosif Grapini, Memorialul Cetăţii (scriitură realistă cu deschidere magică, precum în proza sud-americană, dar şi cu o plasticitate vag-agresivă, masivă, ardelenească); Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine […] (Irina Petraş, în „România literară” nr. 8/2011).

„[…] Leon-Iosif Grapini cultivă o epică evocatoare, într-o molcomă descriere de tablouri oarecum exotice şi de indivizi mitologizaţi, de situaţii cruciale şi de stări emoţionale trăite într-o istorie fabuloasă prin tocmai dilatarea detaliului realist al vieţuirii unei colectivităţi pe cât de autentică, pe atât de misterioasă în păstrarea datinilor strămoşeşti. Memorialul Cetăţii este un roman iniţiatic; un roman scris într-o caligrafie galantă şi uşor melancolizată; un roman cu frumuseţi naratoriale ce ţin de un anume rafinament al descripţiilor factologiilor metaforizate; un roman emblematic în creaţia acestui prozator, capabil însă, cum ne-a obişnuit deja, de surprize în viitor” (Constantin Cubleşan, în „Tribuna”, nr.198/2010).

„[…] Romane excelente cu întoarceri şi fugi (acestea din urmă şi în sens muzical) scriu Radu Mareş – Când ne vom întoarce, Tatiana Dragomir – Cara aurită, Leon-Iosif Grapini – Memorialul Cetăţii, istorii cu patină, câteodată cu inserţii autobiografice, mizând pe atmosferă, farmec, magie. […]” (Irina Petraş, în „Luceafărul”, nr. 51/2010).

„[…] Experienţele anterioare, fie că a fost vorba de cele cazone, publicistice sau lirice, n-au fost decât etape intermediare, necesare desăvârşirii prozatorului care a reuşit să strunească admirabil melosul şi logosul într-un roman-parabolă, într-un bildungsroman ce înglobează deopotrivă misticul şi miticul, istoria ancestrală şi, aluziv, cea contemporană, erosul şi thanatosul, religia şi meditaţia filosofică. Premiul „Liviu Rebreanu”, acordat de Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, în luna mai a acestui an, nu face decât să legitimeze opera, devenind, dacă mai era nevoie, garantul valorii surprinzătoare a acesteia. […] Aflat doar la al doilea roman, deşi are în proiect o trilogie, Leon-Iosif Grapini se individualizează deja în peisajul prozei româneşti prin indiscutabile mărci personale. Arta descrierii prin acumulări de impresionante câmpuri lexicale, în care îşi fac loc, deloc stânjenite sau stânjenitoare, arhaisme, regionalisme şi neologisme, […] e dublată de arta oralităţii, prin admirabila fluiditate a discursului, susţinută de erudiţia paremiologică şi de eludarea clasicelor semne de punctuaţie, specifice dialogului, în favoarea a ceea ce autorul numeşte „dialog îngropat”, regăsit, pe tot parcursul romanului, în fraza extrem de generoasă, ce înghite pagini întregi. […]” (Carmen Ardelean, în „Caiete silvane”, nr. 79-80/2011).

„[…] Poate tocmai aceasta a fost, însă, intenţia autorului, să se nască un discret contrast, o discretă discrepanţă între generic şi cele aproape 400 de pagini stufoase, năvalnice, pline de descrieri minuţioase, cu dialoguri ce se înşiră unele după altele formînd o pastă compactă, cu prea puţine noi aliniate, parcă anulînd momentele de respiro. Dar nu se insinuează nicio clipă senzaţia de sufocare căci autorul e stăpîn pe cuvinte, pe expresii şi imagini, are fantezie, are virtuozitatea, stăpîneşte foarte bine limba şi-i produce o deosebită plăcere să facă descrieri pînă în cele mai mici amănunte. […] Scriitorul (cel din roman care se confundă, evident, cu autorul) consemnează istoria ţinutului, a comunei, a provinciei şi a imperiului (unul ne-definit cu exactitate) consemnează evenimente, fapte, sentimente, atitudini, de la facerea cetăţii pînă la inaugurarea ei. Dar, constant, peste toate şi peste tot se depune un transparent voal al ambiguităţii, al incertitudinilor, acesta fiind, în fond, apanajul unei bune cărţi de ficţiune. […]  Căci are calităţile unui prozator robust, de cursă lungă” (Radu Ţuculescu, în „Tribuna”, nr. 215/2011).

„Roman în roman, o istorie insolită a unor fapte şi întâmplări de demult, din vestitul ţinut grăniceresc, un soi de parabolă care închide destine, imperii, spaţii fabuloase, reale ori închipuite, credinţe şi mărturisiri, constrângeri cazone şi libertăţi de tot felul şi oameni, mulţi oameni. Şi cetatea – simbol al timpului şi spaţiului inexpugnabil. Peste toate, însă, mai e loc şi pentru tandreţe reţinută, pentru metaforă şi lirism picurat cu sfială. Se simte lectura adâncă, documentarea, gustul şi aplecarea pentru studiul de arhivă. Cartea, care se individualizează prin naraţiunea densă, în care rostirea se precipită, se aglomerează, bulucindu-se parcă pentru a ieşi la lumină, e, potrivit chiar autorului: monografie romanţată sau roman monografic. […] Apariţia acestei cărţi echivalează, de fapt, cu un legământ, cu o datorie împlinită, cu o jertfă pe altarul memoriei” (Michaela Bocu, în „Făclia”, 23 septembrie 2010).

Capăt de linie, proză scurtă, Cluj-Napoca, 2012

Capat de linie_coperta

[…] Fiecare proză-pretext a fost mai întâi o preferinţă de cititor, o iubire. Intervine apoi scriitorul şi o deturnează cu instrumentar propriu, ocolind abil parodia (ironia lipseşte din peisaj), dar şi pastişa, deşi avem de-a face cu un exerciţiu mărturisit de afecţiune. În cele din urmă, e o pledoarie pentru relativism şi diversitate. Nicio întâmplare cu oameni nu are final unic şi absolut, mai încape un rest, o nuanţă, o prelungire. Literatura lumii e plină de remake-uri şi repovestiri. Într-o paranteză fugară, aş zice că intertextualitatea nu e departe de o asemenea abordare: o secvenţă cu nume de proprietar cunoscut e pusă în alt context şi ţinută să spună mai departe sau altfel decât a spus deja în textul originar. Jocul lui Grapini se exersează pe prozatori de toate calibrele, într-o democraţie explicabilă şi prin inocenţa celui instalat discret în marginalitate. Militar de carieră şi licenţiat în geografie, el este un remarcabil prozator, dar puţin acomodat cu forfota vieţii literare, disciplinat şi meticulos, cu lecturi multe şi nu la fel de disciplinate. Alege, aşadar, să scrie continuări la proze semnate de Ioan Groşan, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Radu Ţuculescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Ioan-Pavel Azap, Ion Agârbiceanu, V. Voiculescu, Mircea Nedelciu. […] Ei, bine, prozele-continuare se legitimează prin toată experienţa acumulată deja de autor. Deşi vor încerca să păstreze legătura cu baza şi vor strecura repere uşor de descifrat, şi chiar dacă o lectură în paralel a prozei de pornire cu continuarea ei din acest volum ar putea fi un prilej de descoperit şi alte atingeri, ele pot fi citite şi independent. Ba, aş zice că exact aşa se cuvin citite, în singurătatea lor tatonând vecinătăţi. Eu le văd ca momente de respiro, vag ludice, căci oarecum de vacanţă, un prilej pentru prozator de a-şi drege vocea înaintea unui alte solide partituri […] (Irina Petraş, în „România literară”, nr. 40/2012).

[…] Leon-Iosif Grapini a făcut mai mult decît alţi autori care au resuscitat personaje din propriile scrieri sau ale altora: mai răbdător, mai aplicat (ardelean), mai entuziast (italian, după nume), el a valorificat profund, în povestiri migălite şi construcţii bine închegate, imensa potenţialitate a unor personaje „nedrept” închise în textele unor scriitori români. Şi nu personaje din partea superioară a afişului, ci caractere aparent mărunte: „proştii” lui Rebreanu, cumetrele dintr-o povestire a lui Preda („Amiaza de vară”), şeful de gară şi acarul de la Groşan (continuarea la „Trenul de noapte” dă titlul volumului), personajul abulic din „Douăsprezece mii de capete de vite” de Mircea Eliade, chiar calul Bator din povestirea omonimă, urmare la Fefeleaga lui Agârbiceau, şi mulţi alţii. Sînt în total zece povestiri fiecare cu finalul ei neaşteptat şi, putem bănui, provizoriu. Căci, nu-i aşa, dacă nu s-a încheiat în opera iniţială, traseul personajelor poate continua şi după înscrierea lor în opera lui Leon-Iosif Grapini, ingeniosul lor vivificator. Volumul de faţă nu este doar literatură postmodernă, el este, implicit, şi o carte de istorie şi critică literară (Horia Gârbea, în „Viaţa românească „nr. 9-10/2012).

[…] Rămânând în chenarul celor zece tablouri empatic alese, păstrând penelul, tuşa, culoarea, tonurile, nuanţele, stilul, şcoala, compoziţia, perspectiva, personajele, Leon-Iosif Grapini construieşte însă ritmul mai departe, găsind rama prea puţin cuprinzătoare, el lărgeşte cadrul, în mişcări bine calculate, respectând paşii dansului iniţiat de autorii fiecăreia din cele zece povestiri şi invită personajele să danseze mai departe de rama tabloului iniţial, propunându-le o nouă perspectivă, o nouă profunzime, aducându-le din planul secund în prim-plan, din obscur în clar, un dans pasional, căci Leon-Iosif Grapini îşi iubeşte personajele, dar în care fiecare mişcare, fiecare pas sunt cu precizie calculate, pentru a nu se abate de la norma impusă de autorul povestirii-matrice. […] Amprenta scriitorului Leon-Iosif Grapini, ceea ce primeneşte povestirile fără a impieta în vreun fel la amprenta lor… genetică, este misterul, miraculosul, fantasticul, crepusculul (da, prezent chiar ziua în amiaza mare), atmosfera cu insinuări hibernale, solitudinea aproape carnală, parfumul pe alocuri senzual, abisul bănuit abia, scrutarea nevăzutului, o privilegiere a discretului, umilului, a smereniei, a inocenţei, ingegno în stare germinativă. Prin noul său volum de povestiri, Leon-Iosif Grapini propune un decameron livresc, concentrări de uimire şi rigoare vibrând într-o sensibilă combustie: seducţia unui alt destin (Andrea Hedeş, în „Luceafărul”, nr. 11/2012).

[…] Este, de altfel, ceea ce a încercat şi cred că a reuşit şi Leon-Iosif Grapini cu acest „Capăt de linie”, ale cărui zece proze scurte, multe dintre ele fantastice (şi ca stil, dar şi ca reuşită artistică), pornesc de la scrierile cunoscute ale unor scriitori consacraţi. De pildă, pentru proza titulară, autorul mărturiseşte că a fost atât de fascinat şi intrigat de povestirea „Trenul de noapte”, a lui Ioan Groşan, încât s-a văzut nevoit să compună propria sa poveste, „spre a-mi oferi mie, în primul rând, dar şi celorlalţi, un posibil răspuns la întrebările iscate”. […] „Capăt de linie”, în care a experimentat pornind de la povestirile altora, între care Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Marin Preda, mi-a făcut cunoscut un scriitor postmodern excelent, care în mod clar merită a fi publicat la o editură „mai de la centru”. Frazele sale lungi, familiare mie de la José Saramago, se supun unei matematici şi unei muzici care te conving că, dacă ar fi fost scrise altfel, nu ar fi avut acelaşi farmec. […] Cam aşa e Grapini. Publicat la Editura Eikon, în Cluj-Napoca, şi împrumutat de la un prieten, volumul acesta mi-a amintit de ceva obţinut „pe sub mână”. Marfă de calitate, nu se găseşte oriunde. […]” (Constantin Piştea, în „Observatorul militar”, nr. 43/2012).

2 Responses to LEON-IOSIF GRAPINI

  1. felicitari, sanatate si mari succese in continuare…pictor serban petre

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: