Mângâi şifonierul ca pisica
atunci când n-are cine-o alinta
şi-n casa părăsită e doar ea
înăbuşindu-şi frica;
şi-aud cum mă blesteamă pădurea
altădată ascunzând
păsăret şi jivine,
acum doar blănuri moarte
şi ţoale aiurea…
Mângâi oglinda –
şi simt cum mă-njunghie lacul,
peştii lui de odinioară, nisipul…
Încremenite ape dau să mă-nece
şi nu află pe nimeni,
nici măcar sufletul
care-mi ascundea odată chipul…
Ating hârtia,
adică o frunză, un ram,
pentru că scriu,
pentru că altă salvare n-am
decât să aşez cuvintele-n albul sicriu
şi să le-nmormântez cu-ncetişorul…
Dar ţipătul ei se aude clar:
– Du-te dracului!
Dacă m-ai trădat cu calculatorul,
de ce te-ntorci la mine iar?
This entry was posted on Marți, 31 mai 2016 at 11:11 pm and is filed under Arte, Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
e-Bibliotheca septentrionalis 