Un crâmpei din istoria muzicii: Creația camerală a lui Franz Peter Schubert

de Ioana Paula SIMIONCA

Franz Peter Schubert
(1797-1828)

Franz Peter Schubert s-a născut în Viena la 31 ianuarie 1797 și a murit în orașul natal la 19 noiembrie 1828. El a fost un compozitor austriac și a avut o mare contribuție în muzica orchestrală, muzica de cameră, muzica pianistică și în special, liedurile germane.

Ca şi primele sonate pentru pian sau simfonii, muzica de cameră de tinereţe nu prezintă o pronunţată individualitate, fiind tributară modelului clasic. Dintre cele 18 Cvartete de coarde, doar cel în Mi bemol major şi în Si bemol major depăşesc factura muzicii de divertisment familial.

În sânul familiei, încă în anii de tinerețe ai compozitorului, exista o formație de cvartet: tatăl la violoncel, Franz la violă, iar frații săi, Ignaz și Ferdinand, cântau partea viorii secunde și prime.[1] Primul instrument al lui Schubert a fost vioara și a început să compună cvartete pentru coarde de la vârsta de 13-14 ani. Experimentarea cvartetelor în chei mixte din anii 1810-1811 a fost succedată de o serie de 7 cvartete progresiv mai asigurate în următorii doi ani, vârstă fragedă la care se punea încă problema stăpânirii de formă. În aceste lucrări, influențele lui Mozart, Haydn, Beethoven sunt aparente doar, marele model pe tărâmul formei rămânând Haydn, dublat de o coloristică specifică, rezultată din conceptul mozartian: instrumentele grave, viola și violoncelul, sunt mult valorificate. Între anii 1814-1816, ani dominați de compoziția liedurilor, Schubert a compus doar 3 cvartete ale căror părți variază larg cantitativ. În multe din aceste cvartete timpurii, Schubert se rezumă, nu întotdeauna cu succes, la texturile cvazi-orchestrale. [2]

Au trecut încă 4 ani până să compună prima parte din Cvartetul de coarde în do minor D 703, așadar, putem spune că din anul 1820, Schubert demonstrează odată cu această lucrare că stilul său pentru muzica instrumentală se maturizează, vădind o tematică mai adâncită, mai furioasă.[3]

Concentrarea lui și varietatea de texturi și registre i-au pavat lui Schubert drumul către cele mai grandioase cvartete ale ultimilor săi ani de viață. Deschiderea „tema+acompaniament” a Cvartetului în la minor D 804 este proeminentă și bine înrădăcinată în lumea muzicii, iar mișcarea, ca întreg, dezvăluie și o logică de „frază după frază”.[4] Acest cvartet are teme de lied, în prima parte și în Menuet, iar în Andante realizează variațiuni pe o temă din muzica incidentală Rosamunde[5]. Temele maghiare din final se regăsesc în Divertismentul ungar. Luminozitatea şi gingăşia acestui cvartet liric contrastează cu robustul şi dramaticul Cvartet de coarde în re minor – Fata şi moartea. Patosul viguros, adâncimile tragice din variaţiunile pe tema liedului (din mişcarea secundă), care au dat titlul cvartetului, ca şi frenezia avântatei cavalcade finale, aşează acest cvartet în galeria celor mai dramatice lucrări de cameră din epoca romantică. Următorul cvartet compus de Schubert este Cvartetul în mi minor D 810, denumit Moartea și sluga, nume dat datorită temei celei de a doua părți, care face legătura cu liedul cu același nume. Partea lentă în sol minor a acestui cvartet preia tema asemănător-corală printr-o serie de variațiuni în major, armonia dominând melodia.[6]

În ultimele creaţii instrumentale, Schubert tinde spre tematica de profunzime filozofică, spre dramatism mai intens, spre genuri de mari proporţii şi spre o sintetică concepţie instrumentală. În Cvartetul de coarde în Sol Major (1826), una din monumentalele sale creaţii de cameră, dramaturgia simfonică înlocuieşte total imaginile de gen, muzica de divertisment sau meditaţia lirică liniştită. Cvartetul întruchipează grăitor universul poetic al sumbrului lied Singurătate din ciclul de lieduri Călătorie de iarnă. Cvintetul final al lui Schubert în sol minor D 887 datează din anul 1828 și este contemporan cu ultimul cvartet al lui Beethoven op. 135. Chiar dacă cvartetul lui Schubert este mai puțin sofisticat decât al lui Beethoven, Schubert face un contrast excepțional între modurile major și minor.[7]

Mai pregnant se accentuează dramaturgia simfonică în Cvintetul de coarde (cu două violoncele), în care contemplaţia filosofică şi dramatismul agitat se învecinează cu romantismul păstoresc, idilic, depresiunea tragică cu seninătatea lirică şi jubilaţia eroică.[8]

Spre deosebire de lucrările simfonice, Schubert scrie Octetul şi Cvintetul de coarde cu pian – Păstrăvul (1819), al căror caracter şi factură ţin de muzica citadină de divertisment. Unitare ca stil, ele sunt puternic influenţate de intonaţiile populare ale cântecului şi dansului, de unde decurge accesibilitatea şi popularitatea lor.[9]

Cele două Trio-uri în Si bemol Major şi Mi bemol Major sunt scrise cu un patos înaripat, întrunind trăsături asemănătoare creaţiilor simfonice de virtuozitate şi a celor de divertisment. Cu limpezimea melodismului clasic, cu ecouri ale stilului galant, cele patru Sonate pentru vioară şi pian sunt mici bijuterii, în pofida scriiturii lor simple care le face accesibile şi pentru învăţământul instrumental elementar, primele trei fiind scrise inițial drept sonatine, probabil dedicate interpreților amatori care nu îndrăzneau să se avânte în lucrările grele precum sonatele. În schimb, Fantezia pentru vioară şi pian solicită interpreţilor un suflu mai larg şi dispoziţie pentru bravură.[10] Generațiile de flautiști au sărbătorit decizia lui Schubert de a scrie un set de variațiuni ingenioase pentru flaut și pian (D 802).

În domeniul timbral, el este mai liber decât marii clasici folosind, mai ales, expresivitatea poetică a timbrurilor instrumentelor. Arhitectonica muzicală de tip clasic, respectată în linii mari, face ca lucrările sale de mari dimensiuni să aibă rezistenţă, în pofida melodismului liric de tip lied şi a rezonanţelor romantice ale cântecului.[11]

Schubert se înscrie printre romanticii care nu s-au putut desprinde de rigorile clasice, dar care au contribuit la dezvoltarea limbajului prin melodicitatea temelor, supleţea şi varietatea ritmică, iar în armonie printr-o frecventă pendulare între funcţiile principale şi secundare şi prin modulaţii îndrăzneţe.

Bogăția și subtilitatea limbajului său melodic și armonic, originalitatea acompaniamentelor sale, înălțarea genurilor marginale și natura enigmatică a vieții sale neconvenționale au adus o gamă largă de lecturi atât ale omului, cât și ale muzicii, care rămân printre cele mai dezbătute în ciclurile muzicale.

[1] Paul Miles, Franz Schubert, Editura Breitkopf & Härtel, 1954, p. 12.

[2] Wilhelm Georg Berger, Ghid pentru muzica instrumentală de cameră, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., p. 134.

[3] The New Grove Dictionary of Music and Musicians, vol. 22, Macmillan Publishers Ltd., London, 2002, p. 653.

[4] Ibidem, p. 653.

[5] Rosamunde – Prințesa Ciprului, este o piesă de teatru a lui Helmina von Chézy, amintită în primul rând pentru muzica incidentă pe care Franz Schubert a compus-o pentru ea. Premiera a avut loc la Teatrul din Viena la 20 decembrie 1823.

[6] The New Grove Dictionary of Music and Musicians, vol. 22, Macmillan Publishers Ltd., London, 2002, p. 654.

[7] Ibidem, p. 654.

[8] Guide de la musique de chambre, Librairie Arthéme Fayard, 1989, p. 799-803.

[9] Ibidem, p. 809.

[10] Ibidem, p. 795.

[11] https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-7-romantismul-muzical/franz-schubert/, accesat la data 21.10.2019.