MĂNĂSTIREA ROHIȚA – MARAMURES: ȚINUT DE BASM ȘI LEGENDĂ, SPIRITUALITATE ȘI DUMNEZEIRE

de Vasile BELE

Am pornit în demersul meu scriitoricesc de la Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum – Matei 9, 27-35.

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii şi Isus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Isus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cum domnul demonilor scoate pe demoni? Şi Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor„.

De această dată, gazda noastră, va fi, mănăstirea Rohița – un ținut de basm și legendă, un ținut născut și renăscut din cenușă, în urma unui blestem rostit de către călugării trăitori în acele vremuri ale istoriei. Cerând binecuvântarea părintelui stareț, protosinghelul Vasile Filip, am pornit la drum pentru a cerceta și a afla cât mai multe lucruri frumoase și deopotrivă interesante, pentru dumneavoastră, dragi cititori.

Greu și mare necaz trebuie să se abată asupra călugărilor ca să rostească blesteme ori să citească afurisenii. Spun toate acestea, gândindu-mă la ținuta mereu verticală, la moralitatea și puterea exemplului personal ce trebuie să o aibă asemenea oameni, căci, oameni, la urma urmei, sunt și ei, preoți ori călugări.

Dar, rostind cuvântul blestem sau afurisenie, deja intrăm în ținutul de basm sau de legendă, al întâiului început al acestei mănăstiri. Auzită, legenda, trimite ascultătorul, într-o lume mirifică, aproape inexistentă, dar parcă, totuși, reală.

Dând în urmă roata anilor, ajungem, undeva, la începutul de secol XVIII, și-apoi prin anii 1760-1762, când pe aceste locuri se afla, deja o construcție monahală, o mănăstire – unde, sau în care, viețuiau trei călugări. Iată, deci, câteva sute de ani de existență – în modestie – dar sfințind și slujind poruncile lui Dumnezeu. Haideți, însă, înainte de toate, să ascultăm, așadar, legenda!

„Orb și mut” este cel care n-a trecut pe la mănăstirea Rohița, pentru a-i vedea frumusețea și a-i gusta din binecuvântare. „Orb și mut” este cel care nu poate să povestească despre bucata de Rai cu care te întâlnești aici. „Orb și mut” este cel care nu poate glăsui despre toate acestea, căci de mare cinste sunt toate cele găsite aici.

Am avut bucuria (binecuvântat fie ceasul!) ca într-una din zile să trec pe la Rohița. După un drum, destul de lung, aș zice, (dar acuma aș fi în stare să-l parcurg și pe jos, numai pentru a gusta din binecuvântarea locului!), îți apare, sus pe-o colină, o biserică. De fapt, o mănăstire, ce-și croiește, cu trudă și osteneală, cu ajunsuri și neajunsuri, rostul în lumea în care trăim! Zi de zi – clopotul răsună în cele patru zări, pentru a vesti începutul și sfârșitul unei zile, pentru a chema la rugăciune poporul credincios, pentru a binecuvânta ținutul legendar. Suntem la grănițuirea celor trei județe – Cluj – cu Țara Clujului și-a Feleacului, Bistrița – cu ținutul de basm al Țării Bistriței și noi, Maramureșul – cu Maramureșul legendarului Bogdan, descălecătorul și Întemeietorul Țării Moldaviei și Țara Lăpușului, aparținătoare, din punct de vedere etnografic, actualului județ Maramureș.

Spuneam că există o frumoasă legendă  despre istoria mănăstirii Rohița, care impresionează și emoționează, deopotrivă, până la lacrimi, dacă știi să înțelegi toate acestea.

Și, cum legendele, glăsuite ori rostite, dăinuie și vor dăinui în vreme atâta timp cât vor fi oratori, naratori dar și ascultători, tot așa ne-am „aplecat”, cu plecăciune, și noi, a asculta frumoasa, trista, tragica, dar adevărata, dacă vreți, poveste, rostită în ceas de seară, de una dintre gazdele noastre.

Cu vocea tremurândă și încărcată de emoție, de parcă ar întoarce timpul sau veacul (dar, credeți-mă, dacă ar avea această putere așa ar face de fiecare dată. Ne-ar întoarce în istorie nu doar cu vorba!). Și, parcă, personal, ca orice legendă, mă așteptam să înceapă a glăsui cu foarte cunoscutul: „A fost odată…!”, iar continuarea o știți dumneavoastră… Ei, bine, de această dată n-a fost să fie așa, chiar dacă, de-adevăratelea, s-a întâmplat odată!

A fost o vreme când preoții sau călugării, oricare ar fi fost ei, (deși se știe bine cine este întemeietorul acestei mănăstiri!) a început să blesteme. Și mai știm, din comportamentul spiritual că, moral și creștinește, preotul nu blestemă. Ferească, Sfântul! Și-aici iar apare mitul.

Unii spun că aceștia ar fi blestemat armata, sau trupele austriece, conduse de generalul Bukow, din cauza că ar fi prădat și jefuit, fără niciun Dumnezeu, sfântul lăcaș. Normal, acuma aș spune că, probabil, aveau altă credință, și un alt Dumnezeu. Doamne, iartă-mă, că gândesc așa! Alții ne spun că ar fi făcută fapta respectivă de unii oameni din împrejurimi, învățați de alții, tocmai pentru a se răzbuna, pentru a distruge tot ce le ieșea în cale – pentru că erau, așa cum se spune în credința populară: „Oameni fără niciun Dumnezeu!”. Cert este că, dacă așa au făcut, oricare sau oricine ar fi fost, au făcut-o din cauza sărăciei din acel veac, nesocotind credința și legile lui Moise.

Dar, uite, că aici, la Rohița, cel care chema zi de zi poporul la rugăciune, și apoi, dădea binecuvântarea duhovnicească, plecat fiind în momentul când s-a  întâmplat groaznicul lucru, și reîntors, văzându-și mănăstirea distrusă, văzându-și „mireasa lui Dumnezeu”, răvășită, aprinsă, doar cenușă, scrum și fum, a început, probabil, pentru o clipă, a arunca blesteme și afurisenii, iar acestea, să cadă pe neamul celui sau celor care sunt capabili, în necredința lor, de astfel de lucruri josnice, neplăcute lui Dumnezeu.

Se întâmpla cu multe sute de ani în urmă! Mănăstirea deja „creștea”, și se bucura sub ochiul Mântuitorului. Se bucurau credincioșii de minunăția ei! Se bucura până și Dumnezeu, văzând-o, cum, prin trudă, cu sudoare și cu mare osteneală se ridică lăcașul spre cer. Dar, tâlharii, sau răufăcătorii și răuvoitorii neamului și-ai lui Dumnezeu, nici atunci și nici acum, în ceasul în care scriu aceste rânduri, știm că nu au lege creștinească, au prădat casa lui Dumnezeu.

Mare foamete era pe-atunci! Călugării mănăstirii cereau ajutorul lui Dumnezeu, pentru a putea răzbi și reuși în astfel de vreme, tocmai pentru că nu doreau destrămarea sau desființarea acestui lăcaș sfânt.

Necontenit, prin rugăciune către Dumnezeu îi cereau ajutor și sfat, iar acesta n-a întârziat să vină. Într-o dimineață, după terminarea slujbei, călugării s-au pornit la drum. S-au gândit să plece să-și încerce norocul și să caute cele de trebuință și folositoare traiului mănăstiresc, în alt loc decât cel de lângă mănăstire, tocmai pentru a putea viețui și supraviețui.

S-au rugat la Dumnezeu să trimită binecuvântarea pentru drumul ce-l vor parcurge, așa cum face orice bun creștin, în astfel de împrejurare. Și-au făcut semnul Sfintei Cruci, au rostit un Doamne ajută! Și, au plecat după cele necesare căci prea era greu traiul, tot așa, rugându-L pe Împăratul Ceresc să aibă în pază lăcașul deja ființat.

Cunoscând deja legenda ființării, îmi permit o părere – probabil, Dumnezeu, Creatorul cerului și pământului, știa ce se va abate asupra tânărului lăcaș mănăstiresc, și-atunci, slujitorilor, le-a trimis gând bun, să plece în lume după cele trebuincioase, pentru ca ei, slujitorii lui Dumnezeu, să nu fie omorâți ori luați prizonieri de către oștile cotropitorilor.

Și cum spuneam, că tâlharii și răufăcătorii nu au nici Dumnezeu și nici lege creștinească, așa s-a întâmplat și atunci. La scurtă vreme după plecarea celor care sfințeau, cu faptele lor, locul binecuvântat al mănăstirii, s-au abătut, furioși și mânioși, pe tot ce le putea ieși în cale, un grup de oameni răi, mânați și purtați de Satana – Dracul.

Scopul lor nu era unul curat, ba mai degrabă era unul becisnic, unul josnic – a face pe voia Satanei, nu pe voia lui Dumnezeu, cel născut din Fecioara Maria. Acuma, iar vin și judec, Doamne, iartă-mă, că or fi fost cei din armata austriacă, sau or fi fost un grup de răuvoitori din părțile locului ce urmăreau de multă vreme acest scop, nu avem de unde să știm, căci există, amândouă variantele, cert este că, în nemernicia lor, și-au bătut joc de munca slujitorilor, și mai presus de orice, și-au bătut joc de casa lui Dumnezeu.

Îndemnați și de alții, dar mai presus, îndemnați și învățați să facă numai răutăți, s-au năpustit asupra bisericii, au furat tot ce aveau mai de preț și de valoare, și, de parcă nu ar fi fost de-ajuns doar atâta, după ce și-au luat prada bisericească din obștea mănăstirească, s-au gândit, să-și ascundă urmele. Cum? Dând foc Sfântului lăcaș. Dând foc Sfintei Mănăstiri!

Mare durere trebuie să fi fost în acel an al lui Dumnezeu, atât pentru obștea bisericească, ce cu trudă și osteneală avea grija mănăstirii, cât și pentru cel care cinstește, iubește și păzește legile lui Dumnezeu. Multe lacrimi au curs pe obrazul drept credinciosului, ce cu frică de Dumnezeu se apropie de acest loc. Mare amar și mare supărare fost-a atunci în lume doar la auzul groaznicei vești. Prin toate acestea – tristețe, amar, jale, supărare – a trecut sufletul celor trei călugări întemeietori de mănăstire.

Neputând suporta ideea pierderii și distrugerii acestui sfânt lăcaș, călugării au plecat, fiecare în drumul lor, rugându-L pe Dumnezeu să le ajute. Și-au luat puținele lucruri ce le mai aveau și au pornit pe un nou drum și spre o altă lume, cu credința că acolo unde vor ajunge, oamenii nu vor fi cuprinși de atâta răutate ori mânie împotriva lui Dumnezeu, iar visul lor de-o viața, acela de-a sluji lui Dumnezeu, nu va pieri, ba mai mult, se va întări.

Așa a fost să fie! Asta este povestea ori legenda satului Boiereni și a mănăstirii Rohița. Cât despre călugări nu se mai știu multe lucruri. Cert este că au plecat din acest ținut, cuprinși de amarnica supărare, blestemând omul fără de credință în Dumnezeu. Au plecat blestemând și lăsând în urma lor tot ce era mai rău – asupra satului, blestem.

Urcând un deal, unul dintre ei, a ridicat privirea către cer și-a rostit:

Doamne, cel care ai făcut cerul și pământul, dacă acești oameni au fost în stare de o asemenea faptă, nici Tu, de azi înainte, să nu le dai posibilitatea de a-și construi o casă, cu lemn din împrejurimile satului. Uscă, Doamne, orice rădăcină ori sămânță de gorun, tocmai pentru a nu mai crește și a se înmulți. Aceștia să nu se bucure de trăinicia acestui lemn, binecuvântat. Niciun neam din acest sat să nu vadă prin pădurile dimprejur leac de stejar, așa cum nici noi n-am avut parte de lemnul din care am fi dorit să-I construim Domnului nostru casă. Fă-i să nu aibă lemn de stejar niciodată lângă ei! Așa cum ne-au distrus la noi mănăstirea, tot așa să nu se poată bucura, cât vor trăi pe pământ, de acest lemn! Începând de la acest neam și până la al șaptelea să fie blestemați, chiar și mai încolo, dacă nu-ți vor ridica pentru vecie casă. Atunci să se oprească blestemul când Casa Ta, Doamne, va fi spre mărire, cinstire și laudă. Amin!

Și uite așa, credem sau nu credem în blestem, acesta „s-a legat”, că de atunci, acolo unde era încolțit un stejar, acesta a început să se usuce. Dacă a fost stejar mare, acesta în scurtă vreme s-a uscat, „din rădăcină”, cum le place localnicilor să mărturisească. Ei, localnicii, mai cred în puterea blestemului ridicat asupra satului. De atunci, satul Boiereni, nu are stejar prin pădurile sale.

Al doilea călugăr, gândindu-se la câtă supărare duce în suflet, s-a lăsat, preț de câteva clipe, pradă Ispitei, și uitându-se de pe vârful dealului la satul Boiereni, nu a putut să nu rostească, și el, un blestem:

– Doamne, cel ce-ai făcut Omul din țărână, de ce ai lăsat să se întâmple toate astea? Ne-ai văzut osteneala, ne-ai simțit sudoarea și ne-ai citit gândul. Ai știut câtă dragoste și iubire am pus la construirea Casei Tale, Doamne! De ce ai lăsat să se întâmple toate astea? Fă acest sat, din acest ținut, să fie luat de apele muntelui, coborâtoare pe-aici, și oricât vor ridica iar vatră de sat, aceasta să fie luată și dusă de apă, până la al șaptelea neam! Niciun neam să nu-și afle liniștea, aici, în satul acesta, așa cum nici noi, de azi înainte, n-o să avem liniște, văzând la cele întâmplate. Așa cum ne-au distrus la noi mănăstirea, tot așa să nu se poată bucura, cât vor trăi pe pământ, de vatra satului lor! Începând de la acest neam și până la al șaptelea să fie blestemați, chiar și mai încolo, dacă nu-ți vor ridica pentru vecie casă. Atunci să se oprească blestemul când Casa Ta, Doamne, va fi spre mărire, cinstire și laudă. Amin!

Și, Domnul i-a auzit! Căci, de câteva ori, satul lor a fost luat de apă, și distrus. De câteva ori potopul apelor, a mânat satul din temelia lui, cu tot cu trăitorii din el. Mare jale și durere fost-a, dar știm că blestemul se leagă și se împlinește.

Cel din urmă călugăr, îndemnat și el de păcat și ură, nu s-a lăsat mai prejos. A căzut în genunchi, cu fața către cer și Mântuitor și printre lacrimi a rostit:

Doamne, Dumnezeul nostru, cel fără de început, cel ce toate le cunoști, le lecuiești și pe toate le Ai în mâna Ta. Dacă din acest sat a fost cineva de s-a ridicat și-a pustiit frumosul Tău lăcaș, atunci de neiertat să fie. Așa cum la potop ai dat cu foc și cu pucioasă, pentru a distruge neamul și seminția omului, tot așa să dai cu foc, pentru a arde și casa lor, așa cum Ți-au ars și Ție casa în aceste clipe. Focul să-i ardă și să-i distrugă din temelie, pe toți începând de la acest neam și terminând cu al șaptelea. Începând de la acest neam și până la al șaptelea să fie blestemați, chiar și mai încolo, dacă nu-ți vor ridica pentru vecie casă. Atunci să se oprească blestemul când Casa Ta, Doamne, va fi spre mărire, cinstire și laudă. Amin!

Și toate astea, împlinitu-s-au! Căci și focul a pustiit satul, apa a mânat și distrus din temelie vatra lui, și oricât au umblat prin pădurile dimprejur după lemn trainic de casă – renumitul stejar – nici urmă și sămânță de vreunul.

Și blestemul nu s-ar fi oprit aici, dacă înainte de anul 1989, preotul EMIL MAN cunoscând legenda, nu ar fi început construirea unui nou lăcaș de cult, aici pe vechea temelie a mănăstirii, probabil pentru a preîntâmpina un nou dezastru, ori o nouă distrugere de sat.

Așa se face că din acest moment, spre bucurie și mândrie, se ridică, lângă vrednica de laudă mănăstire, Rohia, la nici 13 kilometri de orașul Târgul Lăpuș, frumoasa mănăstire Rohița – două mănăstiri surori – una într-o parte a Lăpușului iar alta într-alta, străjuind văzduhul cu lumina harului, chemând credincioșii din cele patru zări la închinare și rugăciune, ocrotind, și una și alta, locuitorii acestui legendar ținut, acoperind cu darul dumnezeiesc trecătorii și binecuvântând pe toți cei care cu frică și cu teamă de Dumnezeu le trec pragul, pentru a poposi, fie și pentru câteva clipe, în acest colț de Rai.

Vă invit, dragi cititori, să vizitați acest ținut, vă invit să-l cercetați și să vă bucurați, căci din cenușă și scrum, totul a renăscut întru spiritualitate și dumnezeire. Dacă așa se va întâmpla, binecuvântarea lui Dumnezeu  nu va înceta să cadă asupra dumneavoastră, iar darul Lui cel prea sfânt îl veți primi în inimi.

Locuitorilor le-a fost frică de blestem, mai ales că de-a lungul veacurilor, au avut parte de prăpăd și distrugere. Satul Boiereni a fost inundat de trei ori și aprins de două ori, iar stejar ori sămânță de-a lui, în hotarul satului, nici că s-a pomenit să fie. Potop mare s-a abătut asupra satului, oamenii neavând hodină, liniște și pace sufletească văzând că puterea blestemului dăinuie peste satul și neamul lor.

Tot atunci locuitorii satului s-au prins să țină post în fiecare zi de vineri de peste an, iar pentru că moșii și strămoșii să aibă liniște cerească, s-au tot gândit cum să repare groaznica greșeală? Așa stând lucrurile, au început, rugându-L pe Dumnezeu să-I ajute și să-I ierte de păcat, să construiască noul lăcaș mănăstiresc.

Mănăstirea Rohița – a fost reînființată în anul 1985 de către preotul din satul Boiereni, Emil MAN, și are ca hram pe cel al „Sfinților Apostoli Petru și Pavel”. Aparținătoare satului Boiereni, Mănăstirea Rohița, are și „Hramul Acoperământul Maicii Domnului”, care este sărbătorit pe data de 1 octombrie, în fiecare an.

Construirea noii mănăstiri s-a făcut pe vechea temelie ce a fost arsă și distrusă de flăcări, iar pe o piatră, expusă pentru a putea fi citită de orice credincios, stă următoarea inscripție, datată 1904: „Rogă-te și lucră”. Piatra inscripționată a fost pusă și sfințită de către părintele Ilie BUD cu gândul ca blestemul satului să fie stins ori înlăturat, iar terenul pe care se află acum sfânta mănăstire de la Rohița, a fost donat de un creștin, om de viță aleasă și cu mare credință în Dumnezeu.

În anul 1990, Rohița, devine schit mănăstiresc, aparținător, mănăstirii, surori și vecine, Rohia, iar din 1993 locuiesc, aici, patru călugări, cu chemare, dar și har dumnezeiesc, tocmai pentru ca această casă a lui Dumnezeu să nu mai fie goală. În sarcina celor patru preoți-călugări, cade grija mănăstirii – pentru a continua lucrarea lui Dumnezeu, pentru a munci ori supraveghea lucrările de construcție, pentru a întâmpina pelerinul ori credinciosul ce se abate pe-acest meleag, și mai presus de toate acestea, pentru a chema la rugăciune și închinare pe credincioșii celor patru zări.

Munca acestora, nu le-a fost în zadar, iar rugăciunea ridicată spre Mântuitor și ajutorul cerut dreptului Dumnezeu, nu s-a lăsat mult așteptat, astfel că în anul 1994, schitul Rohița, devine Mănăstirea Rohița – o mănăstire de sine stătătoare – iar un an mai târziu, în 1995, deja se pictează paraclisul. Toate astea sunt posibile numai prin munca și jertfelnicia celor cu chemare. Harnici și isteți, iscusiți și vrednici, mereu rugători și cu frică de Dumnezeu, călugării mănăstirii au ostenit întru toate. Să nu-i uităm, deopotrivă, pe credincioșii satului Boiereni, dar și pe alții din zonele vecine care-au dorit ca această lucrare să aibă împlinire, dăruind ori donând, în numele Domnului, din puținul lor, sume de bani ori alte lucruri bineplăcute Creatorului Suprem.

Doamne, fă ca jertfa lor să le fie răsplătită însutit ori înmiit!

Aici, la Mănăstirea Rohița, în luna iulie, ultima decadă a acesteia, are loc o tabără de pictură pe lemn și sticlă, la care participă, alături de pictorii noștri, pictori din județele vecine, și nu numai (Cluj, Satu Mare, Sălaj, Bistrița Năsăud), iar întreaga activitate este condusă și coordonată de Sorin ALBU, iconograf, doctorand al Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca, ajunsă în acest an binecuvântat de Dumnezeu, la ediția cu numărul XIII. Aici, la Rohița, se desfășoară o școală de iconografie bizantină a Grupului „Sfântul Ioan Damaschin”.

Tot aici, la Mănăstirea Rohița, în cadrul acestei tabere de pictură pe lemn și sticlă, sunt găzduite, preț de câteva ore, „Zilele monahului Nicolae Steinhardt”, pentru aceasta organizându-se expoziții de pictură, simpozioane literare sau slujbe de pomenire, parastasuri în memoria celui care a fost „monahul Nicolae Delarohia”.

Aici, la Rohița, raiul este pe pământ.

Aici, la Rohița, nimic din ceea ce este plăcut lui Dumnezeu nu rămâne fără a fi răsplătit.

Aici, la Rohița, am găsit ce căutam de atâta vreme.

Aici, la Rohița, de-adevăratelea, m-am întâlnit cu Dumnezeu.

Aici, la Rohița, blestemul a fost învins și înlăturat.

Aici, la Rohița, nu vor mai fi rostite niciodată blesteme sau afurisenii, tocmai pentru a nu fi împlinite.

Aici, la Rohița, binecuvântarea lui Dumnezeu, și darul Lui cel prea sfânt, te fac să uiți de Satan ori de ispita pământească.

Aici, la Rohița, cenușa a fost transformată în credință, scrumul a fost șters și împrăștiat de vânt.

Aici, la Rohița, totul a renăscut din basm și legendă.

Nedrept ar fi dacă în final, mulțumind lui Dumnezeu pentru că a învrednicit a scrie despre toate aceste frumuseți, nu aș cere și smerită iertare, dacă am greșit sau supărat pe cineva, dar mai presus de orice, mulțumescu-ți, Doamne, că m-ai adus în acest ținut de basm și legendă!

Pe vremea Împăratului Leon, Maica Sfântă, Preacurata Fecioară Maria, intrată în biserică, în localitatea Vlaheme, se rugă Fiului, astfel: „Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile”.

Doamne, fă ca această rugăciune să se împlinească, pacea sufletească să cuprindă pe tot creștinul, ură și mânie să nu mai fie pe fața pământului, iar blestemul rostit, în clipa de mânie, să fie iertat, că mare și mărit este numele Tău! Trimite îngerii să ne apere și să ne păzească, atât pe noi, cât și pe truditorii întru mărirea numelui tău, cei care ostenesc, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, ca aici, la mănăstirea Rohița, rugăciunea să nu aibă sfârșit, iar blestemul ori afurisenia veacurilor trecute, ierta-te să fie, Doamne!

Doamne, ajută!

(Sursa foto: internet)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: