Oameni care suferă pentru ţară

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Pentru oamenii care suferă există felurite remedii. Naturale sau prefabricate, tratamente medicale sau balneo ş.a.m.d. Pentru oamenii care suferă pentru ţară nu există nicio reţetă de tratare.

Ei se consumă fără să se stingă, ei luminează fără să consume; la ei şi umbra lucrurilor este aducătoare de griji nocturne.

A suferi pentru ţară înseamnă, de fapt, a suferi pentru ceilalţi. E ceva împotriva regulii generale, care induce şi introduce egoismul peste tot. A suferi pentru ţară înseamnă minimul de solidaritate şi doza de altruism, fără de care neamul nu mai e neam, ci o populaţie oarecare, în ordinea statistică a lucrurilor.

Dar oamenii care suferă pentru ţară sunt din ce în ce mai puţini. Când vezi oameni vii, adevăraţi, reali care suferă pentru ţară e ca şi cum ţi s-ar îndrepta coloana vertebrală, gârbovită de stresul existenţei. Căci cei mai mulţi dintre astfel de oameni sunt deja icoane. Citeşti despre faptele Reginei Maria, asculţi povestirile celor care l-au cunoscut pe Petre Ţuţea, rememorezi întâmplările din mediul carceral ale lui Nicolae Mărgineanu, vizitezi Memorialul de la Sighetu Marmaţiei … Icoane înşiruite pe un fir imaginar de viaţă, de care avem o uriaşă nevoie. Brâncoveanu, Şaguna, Bariţiu, Bărnuţiu, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Ioan Alexandru, Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Miron Cristea… Şi vă lăsăm pe Dumneavoastră, stimaţi cititori să completaţi lista, cu numele care credeţi că ar corespunde criteriilor de listă.

Dar nevoie uriaşă avem şi de suferinzi reali pentru ţară. Chiar dacă ei nu se mai revendică de la o astfel de postură. Chiar dacă ei nu se plâng, nu se tânguiesc niciodată. Unii sunt mai expliciţi, alţii mai interiorizaţi. Tudor Gheorghe are norocul că, dacă nu plânge El, poate plânge durerile neamului chiar cobza sa. Vasile Şoimaru colindă satele până la care a ajuns graiul românesc să slujească drept limbă şi credinţă, oriunde s-ar afla, oricât de departe de baştina neamului! Ana şi Alexandru Bantoş ridică ziduri de protecţie pentru limba română acolo unde duşmanii limbii se plimbă pe uliţi în caleaşcă imperială.

Am fi putut continua enumerarea, dar n-am făcut-o din acelaşi motiv. Să vă lăsăm Dumneavoastră satisfacţia de a „scrie finalul” cu numele potrivite ale celor ce suferă pentru ţară. De ce nu, ale celor ce suferă pentru umanitate. Va fi o ocupaţie interesantă care s-ar putea să vă ia chiar întreg anul. Iar dacă „sfârşitul lumii” va fi în acest an o să vă găsesc cu listele aproape complete. Acesta ar putea fi chiar suportul psihic necesar pentru trecerea în „lumea ce va veni după ce aceasta se va sfârşi”!

(7 ianuarie 2012)