GELU DRAGOȘ: SINGURĂTATEA POETULUI

(recenzie)
de Vasile BELE

 În zgomotul și nepăsarea noastră
tac cioburi de cuvinte traco-gete
din inima Cetății Sarmisegetuza
doar uneori într-un târziu
răzbește
câte un ecou:
Dromihete, Deceneu
Decebal și Burebista

 

Eu n-am trăit războiul cel mare
dar știu
că pe atunci
Istoria Română
mai mereu stătea cu sufletul la gură

 

Istorie înseamnă limba română
„dulce ca un fagure de miere”
dor, glie, demnitate, iubire
cinstire de eroi!

Poemul face parte din volumul Singurătatea poetului, este „dedicat Zilei Limbii Române*” și se numește Latinitate, (p. 34). (*31 august – Ziua Limbii Române)

Proaspăt ajuns de la lansarea acestui volum, mă grăbesc să vă dăruiesc câteva din emoțiile încă prezente și înveșnicite în inimă.

O FIȘĂ DE AUTOR ar arăta așa:

Autor – Gelu Dragoș
Volum – Singurătatea poetului
Prefață: Nicolae Goja
Postfață: Gabriel Cojocaru
Editura Grinta, Cluj-Napoca
An apariție: 2021
ISBN 978-606-037-149-6
Copertă: Cristian Moldovan
Ilustrații grafice: Laura Alexandra Mogoș, clasa a VIII-a, B, Școala gimnazială Mireșu Mare, (MM)
164 pagini
Referințe critice: (în ordinea includerii în volum) – Florica Bud, Carmena Băințan, Mariana Moga, Vasile Bele, Radu Botiș, Ioan Georgescu Muscel și Nicolae Scheianu.

Când sângele nostru
Va fi înflorit
Pe buze străine
Lasă-mă să cad
Lângă nopțile lungi
Ca să te pot trezi
Cu o bătaie de inimă,

ne mărturisește poetul, prin talentul Domniei Sale și în poezia Din dragoste, (p. 15). Cu talent născut, poetul se lasă descoperit întru emoții și trăire de suflet. Unii, i-au numit stilul – bacovian, găsind o anume tristețe care este prezentă în poeme. Da! Nu poți nega. Vezi o anume tristețe, dar una care trece repede, una care dispare când nici nu gândești, una care dispare revenind curajul, entuziasmul, tinerețea, iubirea, demnitatea, patriotismul. Putem vorbi despre tristețe, chiar titlul volumului, Singurătatea poetului, făcându-ne să tragem, o primă concluzie.

Până ce citim și recitim volumul… vorbim despre o singurătate, dar nu cea în adevăratul sens al cuvântului. Omul Gelu Dragoș nu este și nu cred că va fi niciodată singur. Și nici nu va suferi de singurătate. Dar, trebuie să recunoaștem faptul că poetul are nevoie de această însingurare sau de această singurătate pentru a crea.

Este absolut necesară, pentru a-ți lăsa inima să „culeagă” sinceritate scriind. Pentru a permite muzelor să intre în inima și sufletul tău de poet. Pentru a putea urmări pasul poetul când trece prin umbra din roua dimineților. Și câte motive nu pot fi invocate! Se vede experiența poetului. Se observă minuțiozitatea cu care și-a pregătit debutul în lumea versurilor, căci vorbim despre „semnarea unui act de naștere al acestuia”. Întâiul! L-am cunoscut, întâi ca scriitor, dar știam că scrie și poezie. Aici, acum, ne-a demonstrat, că talantul versificator nu a fost irosit, dimpotrivă, el a fost înmulțit.

Postfațatorul Gabriel Cojocaru, și directorul Editurii Grinta, scrie despre autor următoarele: „Nimic artificial, în discursul fluid al poeziei lui Gelu Dragoș – așa cum un izvor își cunoaște firesc locul de unde pleacă și liminar, vărsarea – ca un cânt al trecerii. În orchestrația acestui concert în care poetul a recunoscut liniile melodice blagiene, argheziene sau soresciene se definește timpul. (… ) Volumul de față este cu mult peste ceea ce înseamnă un volum de debut și tocmai din aceste motive nu l-am tratat conform unei rețete prestabilite…”, (p. 144).

Dar, oare, în definitiv, cine este Gelu Dragoș? O întrebare pertinentă. Iată, cum prezintă chiar Domnia Sa, în poezia Sunt …:

Sunt rouă
iarbă
izvor
vis

 

Sunt nenăscutul
dorință
plânset
carne

 

Sunt o întâmplare
drum
strigăt
rană

 

Sunt păpădie
adiere
nor
lacrimă
curcubeu

 

Sunt răsărit
ochi
zid
copac
cuib

 

Sunt eu
prunc
copil
adolescent
bărbat
moșneag

 

Sunt un puzzle
piatră
sudoare
rouă topită
iarbă cosită

 Sunt …, (p. 19-20).

Oricât aș încerca eu să îl prezint cuvintele-mi vor fi sărace în fața prezentării Domniei Sale.

* * * * * *

Singurătate te-am vândut pentru un bob de rouă
ce căzuse DIN DRAGOSTE, între două clipe de iubire
NU ȘTIU dacă afară era primăvară
nici nu-mi amintesc dacă verdele era crud sau uscat?
știam că trăiesc un anotimp din SINGURĂTATEA POETULUI…

Alăturat, bătăilor de clopot din biserica – mireasă a lui Cristos –
se auzea vioara unui greier rătăcit între două primăveri
și… mai era ecoul din
FOȘNETUL CUVINTELOR ÎN POEZIA UNUI ÎNVĂȚĂTOR DE ȚARĂ…

Roua și adierea se plimbau pe umbra unui val
o sirenă îndrăgostită care-și chema iubirea la taifas
nu-mi amintesc să fi sărutat lacrima
știu doar că printre ZĂPEZI DE CAMUFLAJ și mir
ai scris pe-o rază de stea atât… cine SUNT…
te-au privit mugurii de busuioc dintr-o
POVESTE DE NEADORMIT COPIII…

sărutând răsăritul unui curcubeu ai strigat bobului de fericire
MAI DĂ-MI UN TIMP pentru iubire… îl vreau născut în sinceritate
îl vreau stropit cu mir și iasomie
și ai adăugat
„Mai pot avea o RUGĂMINTE”?
din ochiul sincerității o LACRIMĂ te-a privit
și ți-a sărutat zâmbetul… aveai nevoie de singurătate
pentru ca poetul din tine să nască libertate, cuvânt
să nască lumină

Ți-ai îndreptat privirea către razele de gând
pentru a scrie o CARTE CĂTRE BADEA GEORGE…
era MARTIE – ziua când poezia este în sărbătoare
când lacrima din cuvânt scrie pe umbră de vânt
cu MĂREȚIE FĂRĂ SEAMĂN…

Nu ai așteptat răspunsul stelelor
decât singurătatea acestora
mai bine SINGURĂTATEA MURIBUNDULUI întârziat și uitat
de clipa de adevăr, fără lumină în prag de răsărit…
s-a dus! I-a venit vremea… plecase!
in urma lui și a poetului însingurat a rămas doar
adevărul și libertatea din LATINITATE!
Te iubesc clipă de adevăr iar tu iubire semeni cu
FEMEIA – POARTA RAIULUI…
avem același drum… același gând… o singură privire
deci, PRIVIM ÎN ACEEAȘI DIRECȚIE
din rai se auzi rugăciunea Tatăl nost
ecoul rostea și el PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE…

IZLAZUL unde ARMATA BUNICULUI prindea rădăcini
plângea de fericire… că moara încă mai respiră
a rămas doar piatra și SINGURĂTATEA PIETREI…

SOMEȘUL… își plângea fericirea… s-a întors poetul…
vânduse singurătatea… liniștea îi creștea în privire
DESCULȚ… poetul trecuse ZIDUL… s-a șters trecutul
deja eram în ȚARA ÎN CARE SE UMBLĂ NUMAI DESCULȚ…
greierii cântau de bucuria reîntoarcerii la lumină
să facem PREGĂTIRE PENTRU MAREA TRAVERSARE…
iertând, iubind, sărutând sinceritatea clipei, vorbind adevăr…
BLESTEM singurătatea!
Lumină crește și naște libertate
CIOCÂRLIA și-a început cântecul iubirii aproape uitat.
Am spus ,,aproape uitat”, când ierți… uiți totul, te naști în lumină și cuvânt
în adevăr și ECHILIBRU…

SINGURĂTATE… să nu mai prinzi rădăcini în ograda mea…
nici în pământul moșilor și strămoșilor mei…
fii binecuvântat pământ străbun…
Amin!

* * * * *

Vasile Bele

Chiuzbaia, 27 august 2021 (V.B.)