COPILĂRIA DIN SUFLETUL MEU

de Gabriela Genţiana GROZA

Gentiana

Tablou de neșters –
în leagănul inimii
vis de copil

Sunt unul dintre cei cinci copii ai părinților noștri neprețuiți, tatăl preot, mama învățătoare. Cele patru fete și un băiat ne-am iubit și ne-am ajutat unii pe alții. Așa cum se obișnuia odată, cei mici ascultau de cel mai mai mare dintre noi. Îmi amintesc câteva momente din viața de școlăriță.

Prin clasa a șaptea am jucat în echipa de teatru a Școlii de Fete de pe strada Popa Farcaș din Ploiești. În comedia „Piatra din casă” de Vasile Alecsandri am fost distribuită în rol de băiat. Am interpretat rolul lui Nicu, un tânăr care urma să se căsătorească de voie, de nevoie cu Marghiolița, fiica unei văduve care abia aștepta să scape de fiica sa, ca să se recăsătorească cu un bărbat nerăbdător să se hotărască odată. Eu eram micuță, brunetă și cu niște ochi vioi, îmbrăcată ca un tânăr, în costum și având pe cap o pălărie de băiat. Jucam alături de colegele mele cu atâta plăcere rolul din piesă, încât stârneam hohote de râs și eram aplaudate de spectatorii din sala plină de colegi, dascăli și părinți de-ai noștri.

Domnișoara Marilena, proprietăreasa casei unde locuiam atunci cu chirie pe strada Târgșor la numărul 46, văzând aptitudinile mele, îmi spunea că aș putea deveni actriță. Mai târziu și-a schimbat părerea și îmi zicea că aș putea fi o bună doctoriță. M-a văzut într-o zi împreună cu sora mea Cati, mezina familiei, când îi făceam injecție în coadă unei pisici, cu o seringă pe care o aveam de la tanti Rița, soția vărului tatălui nostru, asistentă medicală. Aveam să ajung profesoară de biologie, ceea ce mi-a procurat de-a lungul existenței mele numeroase satisfacții.

Vis-a-vis de noi locuia colega mea de clasă, Viorica și sora ei, Nuța, cu care ne jucam în timpul liber. La poarta casei lor era un liliac cu inflorescențe superbe, mov, a căror mireasmă mă urmărește și azi. Curtea noastră era mică astfel că mergeam mai mult la prietenele noastre să ne jucăm. Uneori, ne cocoțam pe gard și  strigam fiecare din curtea noastră ceea ce doream să facem la un moment dat. Ca să nu știe trecătorii ce vorbim, foloseam limba „păsărească” la modă între copii, în vremea aceea. Întrebam de exemplu: „Vi-pi-o-po-ri-pi-ca-pa ce-pe ma-pa-i-pi fa-pa-ce-pe-ți-pi?” (Viorica, ce mai faceți?) Venea răspunsul, evident. „Bi-pi-ne-pe. Nu-pu ve-pe-ni-pi-ți-pi la-pa no-po-i-pi? ( Bine. Nu veniți la noi?). Ne înțelegeam perfect așa, ni se părea că suntem foarte interesante, ce mai!… Pe strada Târgșor locuia cu chirie o altă colegă de-a mea cu nume german, Klein, dintr-o o familie cu șase copii, nevoiți să își ducă traiul în trei cămăruțe mici. În casa scundă, pe niște rafturi de lemn își ținea fiecare copil lucrurile într-o ordine care mă impresiona de fiecare dată când mergeam la ei.

Mă gândesc cu drag la anii aceia și îmi dau seama că oricât de mulți ani am adăugat acelora ai copilăriei, tabloul în care sunt colegii mei de școală și prietenii din trecut este viu, sălășuiește undeva într-un colțișor al inimii mele. Este o perpetuă imagine care mă umple de bucurie și mă face să îi înțeleg pe copii, să caut să le fiu aproape și să mă inspir din bucuria jocului lor compunând versuri și povestiri, trăind parcă împreună cu ei, o dată și încă o dată, miracolul de necuprins al copilăriei.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: