Cenzura

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi.

„- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?”

Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete.

„- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!”

Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i le-a pus în brațe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a ținut să-i spună învățătoarei:

„- Doamnă, vreau să vă spun că al meu știe să citească și să scrie!”

Învățasem începând din iarnă. Știam să scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit puțin, apoi i-a tăiat-o scurt lui tăticu și a plecat mai departe:

„- Lasă, lasă, Nicolae, că am mai văzut eu filfizoni de ăștia!”

Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese și dumnealui învățătoare cu ani în urmă și de multe ori îmi povestea de bătăile pe care le lua el și cei din clasa lui de la doamna învățătoare. Când am auzit-o de data aceasta, mi-a înghețat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în suflet.

Doamna Învățătoare a ținut un scurt discurs. Am reținut din tot ce a spus, că acolo, la școală, dumneaei ne este și mamă și tată și acolo va trebui să facem numai ce va zice dânsa. După cuvântarea doamnei, părinții au plecat acasă și ne-au lăsat pe mâna dânsei. Școala avea două camere folosite ca săli de clasă, o cancelarie și un hol mic. În fiecare cameră funcționau câte două clase: a întâia cu a treia și a doua cu a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia și a treia. Nu mai știu ce activități au mai fost în prima zi de școală, știu doar că pe noi cei de-a-ntâia ne-a învățat o poezie, pe care o știu și azi:

„Carte dragă, de la tine,
Eu pot multe învăța,
Tata tot mereu îmi spune
Și eu cred că este așa.
Vino dară de mă-nvață
Și eu te voi asculta!”

A repetat-o cu noi, până am învățat-o. Nimeni nu era așa bucuros ca mine la sfârșitul orelor. Știam o poezie, eram cineva. Nu fusesem la grădiniță, pentru simplul motiv că nu exista grădiniță la noi în acea vreme. Am ajuns acasă și, înainte de a mă așeza la masă, am ținut să recit poezia în auzul părinților, care au rămas uimiți de atâta știință de carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după oarecare chibzuială, mi-a zis:

„- Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să vezi ce-o să se bucure Doamna!”

Mi-a plăcut ideea și m-am apucat de treabă. Am scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram țanțoș ca un curcan înfoiat. Nu numai că știam poezia, dar o și scrisesem. Doamna ne-a predat prima lecție. Cred că era vorba despre punct. Ne învăța să facem puncte. Mergea dânsa la fiecare și-i făcea câteva puncte la începutul câtorva rânduri, urmând ca elevii să continue. A ajuns și la mine. Când a văzut poezia, cred că i s-a făcut negru în fața ochilor.

„- Cine a scris aici?” a întrebat ca la interogatoriul poliției.

„- Da, Doamnă, eu!”

„- Ți-am spus eu s-o scrii?”

„- Da, Doamnă, m-a pus tăticu!”

„- Aici eu îți sunt și mamă și tată și nu faci decât ce-ți spun eu să faci!”

În clipa următoare, peste obrajii mei s-au prăbușit palmele doamnei. Numai de două știu, dar n-aș putea băga mâna în foc că n-au mai fost și altele. După primele două n-am mai știut nimic. Parcă mi s-au blocat toate simțurile. Vederea mi s-a încețoșat, urechile au început să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună. Am început să urlu. Nu mă bătuseră părinții niciodată. Era prima bătaie adevărată. Țipătul meu o enerva mai tare pe învățătoare. Știu că se răstea la mine să tac, să nu-mi audă suspinul. Intrasem în panică cu toată ființa mea. Toate întâmplările din viața de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care doamna învățătoare le dădea elevilor năvăleau în acele clipe în creierul meu, în sufletul meu și groaza atingea cote maxime. Dârdâiam din toate încheieturile și știu că doar atât mai scoteam din gură: „ a, a, a, a”. Până la ora 12, când s-au terminat orele, am plâns fără întrerupere, cu toate strigătele, amenințările și bătăile din picior ale învățătoarei. Nu mi-a dat voie să ies în recreație, probabil de teamă să nu fug acasă.

De la școală până acasă am mers plângând. Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu puteam opri plânsul și suspinele. Cei mai mari încercau să mă liniștească, spunându-mi că pe ei i-a bătut mult mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni. Părinții erau la cules de porumbi în Negară. Poate erau trei kilometri până acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am plecat țipând după ei în Negară.

Cu mare greutate i-a convins Părintele Ionică Sfetcu, soțul doamnei învățătoare, să nu o reclame, mai ales că mama era lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector la Secția Învățământului.

Trei ani și jumătate, până când Doamna Sfetcu a ieșit la pensie, școala pentru mine a fost ca o temniță. Eram fericit întotdeauna la sfârșitul orelor, dacă nu luam bătaie în ziua aceea. Așa erau și ceilalți. Din cele peste 40 de generații de elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie, chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte apropiată. De multe ori plângeam acasă și nu vream să mai merg la școală. Mama plângea și mă mângâia, tăticu îmi spunea:

„- Tată, dacă nu te mai duci, ne vor amenda. În loc să terminăm și noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai duci, îți iau o sapă și mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă și tu acum, ca să trăiești bine mai târziu!”

Am trecut prin multe școli și eu însumi predau în învățământ de 20 de ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia mă minunez de fragilitatea lor, de neputința și naivitatea lor. Aproape că n-am curajul să-i ating cu o floare. Nu am putut să înțeleg niciodată de ce era nevoie de atâta bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci și în alte școli. Era la modă. O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că duritatea acelei educații urmărea să ne călească pentru viață, pentru o viață la fel de dură și nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile școlii mele a fost prima cenzură, care a zdrobit în sufletul meu pentru totdeauna copilăria, care a pus zăgaz libertății de a vorbi, de a scrie!

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, prin toate școlile prin care am trecut aș reveni cu bucurie, mai puțin prin cea de la Bârda!

* Textul Cenzura a fost publicat în „Scrisoare pastorală”, an. VIII (2010), nr. 190, pp. 3-4; în „Epoca”, București, 2010, nr. 6, 14 nov., ediție on-line (http://revista-epoca. com); în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura Cuget Românesc, vol. V, 2012, pp. 510 – 514; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2014, pp. 119 – 122; în „Datina”, Tr. Severin, an. XXV (2015), nr. 6496 (7 oct.), p. 4. (Foto: internet)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: