de Milian OROS
Cred, chiar dacă voi fi acuzat de unii că sunt partinic, că legendele neamului românesc sunt cele mai interesante şi mai frumoase legende pe care le-am citit ori auzit. Poate grecii, cu ale lor „legende mitologice” ar putea să se laude… că ţin pasul cu noi… Nu este o noutate pentru nimeni că lumea oglindită de legende cuprinde în ea un sâmbure de adevăr, mai mult ori mai puţin demonstrat de cercetătorii istorici ori de arheologi… Uneori „îmbrăcămintea” primită de acesta, prin trecerea vremurilor, este atât de frumoasă, încât adevărul istoric aproape că nu mai contează, căci este răsfirat şi se pierde prin epicul lui, ca apele unui izvor firav printre pietrele întâlnite în cale… Oricum, dincolo de această frumuseţe, nu trebuie uitată realitatea istorică, atunci când aceasta poate fi cunoscută şi studiată. Mai mult ca sigur, această cunoaştere a realităţii nu va ştirbi din frumuseţea legendei, „corola de minuni” nu va fi strivită… Hai să ne aducem aminte de legenda morţii lui Pintea Viteazul:
Şezu voinicii sub un brad,
Şezură şi se sfătuiră,
De moarte nu se-ngrijiră,
Numai Pintea a scos oftat:
– Care voinic s-aflare,
Să meargă la Baia Mare
După vin şi după sare,
După colb de cel mai tare?
Nime-n lume nu s-a aflat,
Numai al lui Pintea fărtat.
– Eu Pinteo, oi mere, mere,
De mi-i da tot pe plăcere
Căluţul cela de ploi
Cu coama până-n zăvoi,
Căluţul cela de vânt
Cu coama până-n pământ.
– Ia-ţi, fârtate, ce doreşti,
Numai să nu zăboveşti.
El pe cal se-ncăleca
Şi cu grofii se-ntâlnea.
– Spune, măi fârtate, spune,
Unde-i moartea lui Pintea?
– Eu moartea lui Pintea voi spune,
De mi-ţi da trei sute bune,
Trei sute de zloţi de-argint,
Să vi-l trimit în pământ;
Trei fire de grâu sfânt,
Ş-un plumbuţ micuţ de-argint,
Subţioară de-a stânga,
Acolo-i moartea lui Pintea.
Grofii dealul îl suiră
Şi pe Pintea mi-l loviră
Subţioară de-a stânga
Unde-i moartea lui Pintea.
Pintea greu se poticniră
Şi de moarte se-ngrijiră
(PINTEA – din „La izvoare”– de Grigore Botezatu)
În „Memoriile Principelui Francisc Rakoczi al II-lea, 1703-1711”, găsim un pasaj interesant:
„O veste prea plăcută m-a cuprins, căci Pintea, lotru faimos din Meseş, de origine valah, să-şi dovedească credinţa ce-mi păstrează, tăbărând sub zidurile cetăţii Baia Mare… voiau să ocupe cetatea în numele meu, sau să silească locuitorii să treacă de partizani ai mei…”
În prima jumătate a lunii august 1703, Pintea a ajuns cu haiducii lui sub zidurile cetăţii Baia Mare, la poarta de sud, a cerut celor din cetate să se predea şi să se supună Principelui, conducătorul răsculaţilor care luptau împotriva habsburgilor. Tratativele s-au dus toată după-amiaza zilei de 13 august 1703, dar nu s-a reuşit decât un schimb de ostatici, restul tratativelor amânându-se pentru a doua zi. Atacatorilor de sub ziduri li s-au trimis alimente: 7 căruţe cu pâine, carne şi câteva butoiaşe cu vin. Mai târziu aceste alimente s-au dovedit a fi otrăvite. Supăraţi pe gestul celor din cetate, haiducii lui Pintea sar să dărâme poarta cetăţii. Atunci s-a întâmplat necazul, căci în furtunosul atac, Pintea a fost împuşcat mortal chiar în faţa porţii de intrare în Baia Mare.
Procesul-verbal încheiat cu ocazia morţii lui Grigore Pintea, zis Viteazul, trece cu vederea numele asasinului, dar alte documente ale vremii îl menţionează. Acesta fiind Dess István, proconsul în magistratura oraşului Baia Mare. Deci, moartea marelui haiduc maramureşean nu s-a datorat unui Iuda din ceata haiducilor, aşa cum spune legenda, ci a fost ucis intenţionat de cineva din cetate, chiar la începutul ostilităţilor din faţa porţii. Să nu credeţi că Principele Rakoczi, supărat de pierderea „aliatului” său, s-ar fi arătat răzbunător pe cel care l-a ucis, căci a aflat cine era. Nici pe departe. În 1704, acesta îl numeşte pe asasinul Dess István în cea mai înaltă funcţie din magistratura oraşului Baia Mare, cea de „judex primarius”. Se adeverea astfel încă o dată, dacă mai era nevoie, proverbul: „corb la corb nu-şi scoate ochii”. Lucru, am spune, firesc, dacă ne gândim că principele era de fapt reprezentantul la vârf al celor împotriva cărora Pintea Viteazul luptase întreaga lui viaţă.
Adâncindu-ne şi mai mult în istorie şi în lumea legendelor, către anii 1340-1360, la fel am putea să vorbim şi despre „descălecatul” Moldovei şi-am constata, evident cu un oarecare regret, că nu vânătoarea zimbrilor de către Dragoş ori Bogdan a făcut ca pe stema Moldovei să apară capul de bour. De fapt, Moldova, noul stat întemeiat, prelua stema veche a voievozilor de Maramureş. Despre asta însă altădată!…
e-Bibliotheca septentrionalis 