TABĂRA DE ARTE PRELUCA

de Ştefan BISZTRICKI FLORIAN

      Ioana Maria OLTEAN

După tabără…Tabara la Preluca

Suntem frumoşi, suntem ŞURA! Poniţa răsună încă de spirit liber şi casa bunicilor e plină de artişti… pe prispă răsare o instalaţie la care bunica se uită mirată şi mă întreabă ce e asta. Nu ştiu ce să-i zic şi inventez un răspuns iar ea îmi zice că pe aia de o vezi noaptea îţi vine a trage uşa înapoi după tine. La Balta Poniţii altă instalaţie, cu un cearceaf pe ea îşi aşteaptă vernisajul; în Pădurea Popii alta şi lângă ea, între doi copaci, o pictură pe o pânză mare de care dai, a doua zi, în singurătate, într-un mod ciudat: în loc de ciuperci, găseşti o pictură şi o instalaţie. În Fundu Poniţii, cercul actorilor se învârte, se plimbă, actorii fac exerciţii, se descoperă, redescoperă şi învaţă unii de la alţii – cei de la UNATC, cei de la Hyperion, cei din Cluj şi cu ei, toţi iubitorii de teatru. Dan face repetiţii pentru spectacolul de poezie. Superb a ieşit, uite aşa, zice Ioana puşcând din degete. Uite aşa, Ştefan, îţi dai seama, simplu, zice, din ce a fost acolo, inspirat din prima noapte a taberei în care ne-am pierdut toţi prin Preluca şi în care i-am jucat o farsă lui Dan. Uite aşa a ieşit tot, simplu, firesc, sincer, ne­spus de sincer. Ca şi cum am fost acolo şi de acolo. Asumându-ne spaţiul, căutându-ne în fiecare zi, găsind înţelesuri, pictând, modelând, ascultând povestea olarului şi a lutului. Cu un film de animaţie din şindrilă, o instalaţie din şindrilă, fotografiată în fiecare mişcare a ei, film făcut de Andrei Marginean, Simona Suşnea şi Matei Muntiu. Cami râde gras şi dansează. Ioana mă îmbrăţişează. La „Două Făcituri” se nasc şi renasc pictorii cu schiţele lor şi cu picturile. Sevan ne uimeşte cu o pictură înaltă până în podul şurii. Pe jos e fân, pe butoaie sunt culori şi pânze colorate, masa din mijloc, de piatră, e pictată şi apar fotografiile agăţate pe sfoară cu cleme din lemn de bambus. E vernisaj în noapte şi pictorii, din grajd, cântă blues şi jazz la muzicuţă, chitară (chiar ştiu) şi la o coasă (chiar sună tare de tot). Şi toate le vedem în lumina bliţurilor. Raluca pune un cearceaf; departe de cearceaf, nu mult departe, câţiva metri, pune un videoproiector… dacă mergi spre videoproiector umbra se măreşte… dacă te apropii de cearceaf umbra scade… oamenii propun poveşti… actorii se execută, sar în spatele cearceafului, intră unul, iese altul, priveşte, intră iară. E un spectacol fascinant dacă mergi în spatele cearceafului, plin de viaţă, nebun şi plin de râs. Povestea curge în umbre şi oamenii râd şi cum mai râd! E teatru de umbre. Iar copiii uimesc prin originalitate. Raluca face cu ei teatru de păpuşi. Copiii se joacă cu o marionetă. Şi fac o poveste. În spatele casei, Ioana îşi pune sticlele pentru icoane. Copiii şi cei mari îşi iau sticlele, fiecare pe a lui, icoana şi izvodul. Doamne, da greu mai e, curăţat, apă, spirt, şters iară, nu zgâria, o întreagă muncă ce nu poţi decât să o transformi în ritual ca să ţi se pară frumoasă. Şi iar atelier de teatru, în fiecare zi ateliere de teatru şi în fiecare zi, după ateliere, mirări. Oamenii vorbesc, chiar vorbesc despre ce au descoperit. „Uitaţi-vă unii în ochii celuilalt şi vedeţi-l pe cel de lângă voi copil.” Exerciţiul luminează privirile. „Jucaţi-vă cu mâinile, facem oglinda”. Şi grupul Iza ne-a zis din ceteră, gordonă şi braici. Şi am jucat şi am învăţat toţi să fim pentru o seară prelucani. Şi a doua zi, atelierele au început mai târziu puţin… că, na, e după joc. Şi am bătut doba în sat, cu Cami, din Vârful Paltinului am bătut-o. Şi iară veneau din Cluj, sau Bucureşti sau Dej… „Alo, cum ajungem?” Bogdan şi Adi îşi pregătesc bongosurile, berimbauăle, tobiţele şi alte instrumente care au forme, sunete, muzicalităţi. Noi nu le ştim. Cercul se abandonează în dans, cântec, capoeira, muzică afro-americană. Sună superb. Nopţile au înţelesuri colorate. Asta e tabăra de la Preluca. O tabără în care oamenii trec şi vin, trec şi vin, văd, joacă şi se joacă, copiii sunt aşteptaţi iar oamenii nu sunt privitori ca la teatru, ci se implică… nu musai în ateliere, ci între ceilalţi, acolo în tabără! Tabăra de la Preluca nu e întrecere cu alţii. Nici în trecere prin Preluca. E din Preluca…

La fereastra casei mele, casei meeeleeeeee, Răsărit-o lighidilidombai logodilihenghel două steleeee….. cântă bădiuca Ion şi badea Ionuc în noapte, târziu, la o poveste cu artiştii. Au venit de la stână şi în drumul lor spre casă s-au oprit în tabără… ca la ei acasă…

Ştefan Bisztricki Florian


De la participant la organizator

Am fost prezentă anul trecut, ca participant, la Tabăra de Arte Preluca. Cine ar fi crezut că un an mai târziu voi fi unul dintre cei care va organiza acest eveniment? Eu nu…

Organizarea taberei a avut mult ghinion, de la neexistenţa site-ului, până la internarea în spital a ceteraşului de la grupul Iza, chiar înainte de jocul la şură, dar ne-am descurcat noi cumva şi a ieşit. A fost şi joc de şură, şi teatru de umbre, şi improvizaţie în teatru, dar şi în muzică, capoeira, exerciţii de teatru, animaţii care s-au realizat acolo, altele care s-au proiectat, proiecţii de documentare şi scurt-metraje, jocul cu marionete pentru copii, atelier de olărit, câte n-am avut!!! În ceea ce priveşte organizarea unui eveniment, Ştefan e singurul din echipă care are această experienţă, restul suntem învăţăcei, şi ne-a ieşit foarte bine. Am fost o adevărată echipă, şi cu bune şi cu rele, iar împreună cu voluntarii am încercat ca totul să iasă perfect.

Mi-ar fi plăcut să mă bucur din plin de toată forfota artistică, să particip la cât mai multe ateliere, să fiu mai prezentă la ceea ce se întâmplă artistic acolo, dar ca organizator ai o serie de responsabilităţi care trebuie duse la bun sfârşit. În schimb, satisfacţia pe care ţi-o oferă participanţii, mai ales cea de la sfârşitul taberei, merită tot sacrificiul. Când vezi că tabăra şi-a îndeplinit scopurile, că a creat un spaţiu în care artistul să creeze şi artele să comunice între ele, când vezi lumea cu lacrimi sincere la despărţire, mulţumindu-ţi că ai făcut posibilă toată această nebunie, simţi că munca şi sacrificiul nu au fost în zadar, ba chiar dimpotrivă.

Eu am încercat, în puţinul timp în care am fost liberă, să fac împreună cu copiii icoane pe sticlă. Am învăţat acest lucru în liceu şi încerc să îl practic şi acum. Am reuşit să îi învăţ câte ceva pe micuţi, dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că ei s-au plictisit destul de repede, iar la masa cu icoane, sticlă, vopsele şi modele am rămas cu cei mari, cu participanţii care în timpul zilei lucrau la piesa de teatru, iar seara vroiau sa facă icoane pe sticlă, şi de la care nu mă aşteptam să manifeste atâta interes. Icoanele nu au ajuns neapărat la o finalitate, o icoană necesită ceva timp pentru a fi gata, dar am reuşit să-i învăţ pe cei mari şi pe cei mici câteva tehnici şi să le provoc interesul pentru această artă.

Ioana Maria Oltean

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: