MAI SUNT OAMENI BUNI!

Prima condiţie a bunătăţii sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.” George Eliot

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC, SUA

foto_Adrian PopMi-a reţinut atenţia un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerşetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greşeală femeia l-a aruncat cerşetorului. Inelul a fost pus iniţial în portofel şi uitând de el, l-a scos împreună cu alţi bani şi l-a aruncat în cutia milei cerşetorului. A doua zi, reconstituind momentele şi gesturile, dându-şi seama ce făcuse, s-a dus şi l-a întrebat pe cerşetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulţumire, femeia a organizat o strângere de fonduri şi din donaţii i-a dat cerşetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era preot şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul.

Stând şi analizând gestul celui care i-a înapoiat inelul, ajungem la concluzia că omul avea cu adevărat un suflet bun, ceea ce l-a determinat să procedeze corect. Bunătatea face casă bună cu corectitudinea, iar din bunătate se ajunge la dreptate. Socrate spunea că nu este nici o deosebire între a săvârşi un rău şi a pricinui cuiva o nedreptate, iar în Dialogurile de tinereţe ale lui Platon întâlnim părerea lui Criton – elevul şi prietenul lui Socrate – cum că dreptatea trebuie preţuită mai mult decât copiii şi decât viaţa.

Din Scriptură aflăm că ,,Dumnezeu este […] plin de bunătate” (Psalm 145.8), iar bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului Sfânt. Deci bunătatea este de Sus şi coboară la noi, în sufletele noastre. Bunătatea este cuprinsă în imperiul iubirii, alături de răbdare, iertare, milă, pace şi nimeni nu poate avea o iubire curată faţă de Dumnezeul cel dăruitor, dacă nu are o iubire faţă de fratele său, căci „iubirea face sufletele să vorbească cu îngerii” – citim în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – şi-i dă omului bunătatea necesară a încălzi sufletele celorlalţi. Că Românul a fost avid de armonie, prin bunătatea sufletului său pastoral, o dovedesc expresiile des folosite şi punctate de Constantin Noica: „o fi”, „au şi lucrurile o noimă” şi „se cade-nu se cade”, sau proverbul românesc care mi-a plăcut mult: „Nu supăra floarea, ca să poţi mânca rodul ei”, expresii care arată judecata românului, încuviinţarea, bunătatea sufletului său care, în dorinţa de a se-mpăca cu lumea, nu vroia să se răzvrătească, să condamne. Tensiunea dintre om şi lume a apărut mult mai târziu în istorie, dar gesturi de bunătate întâlnim încă în orice colţ al lumii şi ele nu trebuie trecute uşor cu vederea, ci analizate şi trase învăţăturile necesare. Trist este faptul că încep să ni se pară poveşti…

Părintele Nicolae Steinhardt în cartea Primejdia mărturisirii arată că „degeaba le-am avea pe toate: inteligenţă, cultură, isteţime, supra-cultură, doctorate, supra-doctorate (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei […]”.

Psihologul italian Paolo Montegazza (1831-1910) spunea: „Omul bun nu se bucură numai el singur de faptele sale, ci răspândeşte în jurul său o atmosferă de fericire, pe care o respiră toţi cei care-l înconjoară”. Bunătate înseamnă şi înţelegere, dărnicie; este o pace pe care o dobândeşti şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat. Ea nu trebuie să fie selectivă: sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta, ci trebuie percepută în modul următor: sunt bun tot timpul şi ofer bunătate semenilor, ori sunt rău şi ofer răutate celor din jur, de câte ori am prilejul.

Nu trebuie să uităm că autocunoaşterea, autoeducaţia sunt procese care se desfăşoară pe întreg parcursul vieţii. Întotdeauna avem ce învăţa, întotdeauna avem ce modela. Bunătatea este o virtute care înnobilează sufletul, înfrumuseţează caracterul unui om, îl înţelepţeşte. Unii – rău intenţionaţi – încearcă să definească bunătatea ca fiind o prostie. Am auzit pe cineva exprimând: „Dacă eşti bun, unii te iau drept prost”, acceptând comportamentul obraznic, agresiv, folosind şmecheria, păcăleala, furtul, pentru a nu fi luat de fraier, de prost, lăsând, în acest mod, deschisă poarta sufletului pentru răutate, nefăcând ordine şi curăţenie în interiorul fiinţei, fiindcă, aşa cum am spus, în final nu poţi fi şi bun şi rău, ci numai bun sau rău.

Filosoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) scria în cartea sa Morale des idées-forces: „Suprema idee-forţă de care avem nevoie în practică este aceea pe care o exprimă astăzi, în toate sensurile în care se poate lua acest cuvânt, noţiunea de bunătate: bunătate interioară şi personală, bunătate exterioară şi socială. Dacă deci, în izvorul ei, doctrina ideilor-forţe este o morală a conştiinţei (în acelaşi timp personală şi universală) ea este, în termenul ei final, o morală a bunătăţii. Ea transpune în domeniul psihologic şi sociologic ideea ontologică a Binelui concepută de Platon, idee teologică a carităţii concepută de creştini”.

Omul bun este acela care se străduieşte să acumuleze bunătatea în el însuşi, ca apoi fiinţa să fie deschisă şi altora. Bunătatea nu poate fi concepută izolată. Ea constituie mireasma vieţii noastre pe care ar trebui s-o trăim în pace, linişte, răbdare, de cele mai multe ori acceptare şi înălţare.

Bunătatea nu poate fi subapreciată, ea este o calitate importantă a omului; pătrunde în suflet, creşte precum pâinea când se coace în cuptor şi ajunge să domine, nelăsând să intre răutatea; „Omul bun aduce pe pământ adierile Cerului”, spunea cineva. Iubirea, bunătatea şi compasiunea trebuie să dea strălucire sufletelor, vieţii noastre. Cu cât cunoaştem preţul acestor calităţi şi le experimentăm mai mult, cu atât trăim mai adevărat, mai frumos şi mai armonios.

Gestul de bunătate al unui om ne emoţionează dacă suntem oameni la fel de buni sau măcar dacă suntem în stare să apreciem bunătatea. Ea porneşte din suflet, se cristalizează în gând şi apoi trece la fapte. Un înţelept spunea că ,,bunătatea întrece frumuseţea”; alţii au completat spunând că „cinstea şi bunătatea întrec orice frumuseţe” şi aceasta deoarece sunt printre noi oameni frumoşi la trup, dar cu suflete reci şi lipsite de bunătate. Filozoful religios rus, Nikolai Berdyaev (1874-1948) mărturisea: „Pâinea pentru mine este o problemă materială, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală”, deci, nimic nu poate înlocui întru totul bunătatea. Bunătatea, mai spunea scriitorul Mark Twain, ,,este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea”.

Cred că bunătatea despre care se spune că este una din roadele Duhului Sfânt, ar trebui să rodească în fiecare zi din viaţa noastră, să încercăm, cu ajutorul filtrului raţiunii să fim buni tot timpul. Ar fi un câştig pentru noi în primul rând, apoi pentru cei din jurul nostru. Solomon, înţeleptul rege al Israelului, spunea: ,,Cine urmăreşte neprihănirea şi bunătatea, găseşte viaţă, neprihănire şi slavă”.

Chiar dacă ceea ce este în jurul nostru, uneori, ne îndeamnă spre a fi răi şi-i auzim pe unii zicând că ,,e o prostie să fii bun”, ar trebui să veghem ca în sufletele noastre, în viaţa noastră, bunătatea să crească în fiecare zi, cu atât mai mult cu cât vedem că trăim într-o lume care îşi pierde armonia avută, că binele este pervertit treptat în rău. Cicero – strălucitul orator al lumii latine, omul de stat al Romei republicane, considerat „homo universalis”, trăind într-o epocă de criză, a fost cel care a afirmat că „din moment ce se înlătură dragostea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”. Este valabil şi pentru zilele noastre!

Bunătatea, această însuşire a omului de a fi bun, este o formă a solidarităţii frăţeşti, care uneşte sufletele oamenilor. Ea se manifestă de cele mai multe ori sincer, spontan, din acel imbold divin. Conform învăţăturii creştine, Hristos ne-a arătat bunătatea Sa, dându-şi viaţa pentru noi şi iertându-ne. La fel şi noi, trebuie să fim gata să iertăm fiinţa de lângă noi, s-o respectăm, s-o iubim cu adevărat şi să-i oferim bunătate. Să fim buni, corecţi, milostivi, îndelung răbdători şi îngăduitori. Să înlăturăm răutatea din noi, incorectitudinea, egoismul, nerăbdarea, agitaţia şi furia, precum şi intoleranţa, defecte care ne întunecă minţile şi ne pângăresc sufletele.

Ne-am gândit la o altfel de reacţie a cerşetorului şi care poate fi des întâlnită în zilele noastre? O înjurătură sau o stupitură? Dar, cerşetorul, bărbatul de culoare, a dat dovadă de bunătate, corectitudine şi respect. Răsplata bunătăţii deşi nu trebuie aşteptată, iată că a venit printr-un act filantropic, printr-un gest tot de bunătate, din partea femeii respective. Cerşetorul va avea o casă a sa!

Scriam cândva: „Ce bine este să ai o cheie a ta, / să o porţi în buzunar sau poşetă, / să-i auzi zgomotul cald când o răsuceşti în broască. / Ce bine este să ai o casă a ta, / să pleci oriunde şi să te poţi întoarce în ea / Să alergi prin odăile-i toate, / să deschizi ferestrele, / să-ţi arunci privirea protectoare peste lucruri / şi să asculţi cum ceasul secunda o bate. / Ce bine este să ai un pat al tău, / să-l găseşti şi pe-ntuneric, / să te arunci în el ca într-un hău, / să-ţi afunzi capul în pernă / şi să visezi, să visezi toată dragostea de peste zi”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: