Politica şi compromisul

Foto_Delia Florea

„Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri”
(Jean Jacques Rousseau)

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC, USA

Omul se află continuu în procesul evoluţiei; el nu se opreşte într-un punct, ci tinde mereu spre perfecţionare, întotdeauna, cum se spune, este loc şi de mai bine. Experienţa vieţii face ca fiecare dintre noi să devină mai mult decât este.

Viaţa omului e un întreg proces spiritual al cărui sfârşit nu poate fi prevăzut. În laboratorul fiinţei se amestecă o mulţime de substanţe, sunt adăugaţi o mulţime de reactivi, uneori catalizatori care măresc vitezele reacţiilor, dar niciodată un putem fi siguri de ceea ce se va obţine. Presupunem doar, ghidându-ne după rezultatele experienţelor asemănătoare. Deducem sau intuim. Deducem implicând simţurile dar şi gândirea – judecata, raţionamentul; intuim, adică încercăm să ne imaginăm viitorul, bazându-ne pe cunoştinţe şi experienţe acumulate. Unii consideră intuiţia a fi iraţională, în opoziţie cu simţirea şi gândirea, dar ea este mult ajutătoare. C. J. Jung spunea: „Dacă se speră sau se nutreşte exclusiv convingerea că fiecare conflict se poate rezolva potrivit legilor raţiunii, există riscul de a se obstacula o soluţionare reală de natură iraţională”. Perturbări, reacţii imprevizibile pot fi, aşteptările, de multe ori ne pot fi înşelate.

Putem deci evalua faptele, valorile trecutului, dar nu le putem evalua pe cele ale viitorului, un putem şti cum vor creşte sau descreşte. „Ceaţa” pluteşte în mod infim asupra trecutului, dar este intensă asupra viitorului. Trecutul are glas, prezentul este asurzitor, viitorul e mut; viaţa ne oferă şansa de a atinge, măcar, binele şi frumuseţile ei! Poate de aceea în cutia Pandorei a şi rămas Speranţa.

Acţiunile din viaţa omului trebuie să aibă în primul rând motivaţii raţionale. Fiecare om caută să rezolve problemele vieţii în interes personal, familial şi în armonie cu societatea, adoptă o cale de luptă pentru atingerea unui scop care include cunoştinţe teoretice şi practice, ia în final anumite decizii, adică face politică. Jean Jaques Rousseau (1712-1778) considera că fiecare om participă activ la treburile statului prin deciziile sale şi fiind o fiinţă morală – în măsura în care respectă un set de reguli de comportare impuse de normalitatea în viaţa de familie şi în cea de societate – este obligat a face legătura dintre politică şi morală. Filosoful francez Vincent Descombes (n. 1943) a făcut distincţia dintre politică şi morală, spunând că „poziţia morală este poziţia spectatorului, poziţia politică este cea a actorului”. Da, dar spectatorul este cel ce apreciază, determină valoarea actorului!

Dispunem de timp şi de spaţiu acordat, în care ne desfăşurăm vieţile atât de scurte – vai!- şi încercăm să creăm acea armonie mult dorită, pentru care uneori suntem dispuşi a face compromisuri – înţelegeri, cedări. Trăim, se pare, o perioadă a compromisurilor, întrucât cu toată libertatea avută, se aud deseori zornăituri de lanţuri.

Persoanele care purced la compromisuri au diferite caractere – însuşiri psihice-moralecare „se manifestă în modul lor de comportare, în ideile şi în acţiunile lor”. Comportamentul pe parcursul vieţii poate fi îmbunătăţit, corijat, omul ajungând a avea opinii, păreri, chiar idei clare. „A gândi nu mai este a contempla, ci a te angaja, a fi cuprins în ceea ce gândeşti, a fi într-un proces-eveniment dramatic al fiinţei-în lume”, spune filosoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) în cartea sa „Între noi – încercare de a-l gândi pe celălalt”.

Caracterul unui om poate fi frumos, de admirat sau urât – de neacceptat. Oamenii pot avea diverse motive pentru a-şi schimba părerile, ideile, funcţie de experienţele dobândite, de adaptare la noile condiţii de viaţă, de dorinţa de a îndrepta anumite greşeli. A-ţi schimba părerile nu denotă neapărat un caracter urât. Există însă şi oameni cu caractere urâte determinate de dorinţa de parvenire, orgoliu exacerbat sau labilitate psihică. Când intervin anumite evenimente, ele pot schimba viziunea unor oameni, fără a-i face pe ceilalţi din jur să considere că a făcut ceva greşit, ci chiar să le fie apreciate noile viziuni şi noile acţiuni, fără a le defăima caracterul, acea „putere morală a omului”, dar numai atunci când schimbarea este făcută în cadrul dreptăţii, sincerităţii, binelui general.

Unii consideră că a face compromisuri este o adevărată artă care necesită talent. „Podoaba vieţii este talentul, cununa talentului e caracterul”, spunea academicianul român Simion Mehedinţi. Viaţa ne-a demonstrat că unele minţi luminate, talente, chiar genii ale omenirii, nu au avut ceea ce li s-ar fi cerut în plus – caracter – şi lipsa acestuia i-a împins la greşeli. Mai târziu, ei au fost numiţi „monştri umani” sau „genii ale răului”.

A existat şi există în deciziile politice aşa-numita morală a compromisului şi chiar una a laşităţii, cu efecte pe termen scurt sau pe termen lung. Iată de ce moralitatea a jucat şi joacă în continuare un rol important în deciziile politice. Unii consideră că politica astăzi nu mai are nevoie de morală, dacă interesele par să convină momentan. Este adevărat că suntem uneori puşi să alegem între a face un compromis sau a renunţa păstrându-ne principiile pe care le-am avut până în acest moment şi care au constituit caracterul nostru. Când facem un compromis, suntem în situaţia de a trece graniţa fiinţei noastre, renunţăm la ceea ce până atunci poate fusese un crez, o valoare, pentru a putea merge mai departe şi a spera în mai bine. Important este ca deciziile luate, compromisurile făcute să nu le regretăm mai târziu. Necesare în acel moment sunt: inteligenţa şi prevederea.

Clar este că suntem fiinţe sociale şi trebuie să convieţuim, să ne acceptăm şi să încercăm să învăţăm unii de la ceilalţi. Aceasta presupune o oarecare situaţie de compromis, „o reglare a intereselor contradictorii care dă fiecărui adversar satisfacţia de a crede că a primit ceva ce nu trebuia să aibă şi că nu a fost privat”. Întrebările esenţiale care s-ar pune: În ce scop se face compromisul? Pentru evitarea unui haos existent, pentru supravieţuire, pentru progres? Ce cedezi? Ce dobândeşti? Cât de maleabil trebuie să fii? Cât de inflexibil? Este moral a face compromisul respectiv? Este făcut pentru ideea de bine şi de progres, sau numai de supravieţuire? Se poate face chiar dacă el este contrar cu convingerile formate sau pe care tocmai societatea ni le-a impus? Nu poate fi semn de slăbiciune, sau remediu pentru o cale greşită? Se ia în calcul demnitatea şi sinceritatea în acest nou demers? Cel ce-şi asumă compromisul îşi asumă şi o mare responsabilitate.

Revin însă la cadrul religios, la italianul Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), călugăr, teolog, filosof, doctor al Bisericii, cel care a afirmat că întotdeauna viaţa omului trebuie să fie adecvată la ceea ce este specific şi constitutiv omului – raţiunea. Binele omului este în conformitate cu faptul de a fi fiinţă raţională: „Bonum hominis est secundum rationem esse”. Conform teoriei lui, omul este fiinţă morală prin însăşi condiţia umană şi în acelaşi timp este „o fiinţă familială, citadină, politică”, cele două însuşiri mergând împreună: condiţia morală şi cea politică. Filosofia politică a Sfântului Toma pleacă de la condiţia descoperită de Aristotel – unitatea între morală şi politică –, el dezvoltând mai amplu condiţia morală, virtuţile morale, nelăsând deoparte condiţia politică. În concepţia lui Aristotel, politica este o ştiinţă care studiază omul ca zoon politikon (animal social), politikon provenind de la cuvântul polis, „cetate”, în limba greacă. Ideea lui este că „ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. […] Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală”. Ca atare, inflexibilitatea nu are rost în politică, fiindcă aici trebuie avut doar interesul de bine al poporului care este guvernat.

Ideea compromisului trebuie şi ea să aibă un timp de pregătire (spontaneitatea poate fi o mişcare greşită „pe tabla de şah”), în acest mod existând un timp de a se convinge de necesitatea compromisului, ca fiind singura soluţie viabilă la problema apărută şi a se împăca cu ideea, spre a nu avea regretul momentului decisiv. Trebuie avută acea virtute numită răbdare, stăpânire de sine. James Clawell, în cartea sa „Shōgun”, considera că sunt şapte emoţii importante ale omului: „Bucuria, mânia, neliniştea, adorarea, mâhnirea, teama şi ura. Dacă un om nu se lasă în voia lor, înseamnă că are răbdare”. Apoi, odată ce ideea compromisului a fost confirmată, acceptată, ea devine obişnuinţă şi uneori chiar resemnare, se începe construirea altui „univers”, el nemaiavând acel principiu existent până atunci. Pentru a nu fi însă un simplu act negustoresc şi pentru a nu se ajunge la confuzia şi inversarea valorilor, compromisul în demersul său trebuie să ţină cont şi de conştiinţa care nu poate renunţa total la principii şi valori, atâta timp cât omul este moral şi doreşte binele lui şi al societăţii în care îşi duce traiul. Iar relaţia corectă cu binele, necesară în determinarea compromisului, implică relaţia corectă cu Dumnezeu!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: