O mărturisire atipică

Fragment din volumul în curs de apariţie Starea Bisericii. Noi convorbiri cu Dan Ciachir

pr. Radu Dorin Micu_foto_Delia Florea

pr. Radu Dorin Micu

de pr. Radu Dorin MICU

Domnule Dan Ciachir, pentru că aţi amintit de har şi dar: de o bună bucată de vreme se bucură atât de o considerabilă notorietate publică, cât şi de un real succes, un om, cu siguranţă dăruit de Dumnezeu, actorul Dan Puric. El ne-a descoperit în anii din urmă şi o latură, nebănuită mai demult, aceea de misionar şi mărturisitor creştin. Cum îl vedeţi şi cum apreciaţi lucrarea lui?

Pentru mine a fost un şoc plăcut. O să încep cu începutul. În urmă cu câţiva ani, într-o iarnă, am deschis mai mult în silă televizorul, ca să-mi amăgesc insomnia de la ora patru dimineaţa. Şi întâmplător l-am surprins pe Dan Puric, prezent într-o emisiune bisericească (eu prefer întotdeauna să spun bisericesc în loc de religios), vorbind la obiect, autentic, coerent. După care i-am citit, tot întâmplător, chiar a doua zi, un interviu în revista „Formula As”, revistă care cultivă discret valorile Bisericii. Ei bine, eu citesc de douăzeci şi cinci de ani teologie, în mod regulat şi mi-am dat imediat seama că omul acesta ştie nişte lucruri, că le posedă foarte bine. El mărturisea acolo că a trecut printr-o experienţă dureroasă care l-a apropiat de Dumnezeu. Avea însă o prospeţime, o proprietate a termenilor, un limbaj direct care nu te putea lăsa indiferent. Desigur, am văzut că în alte interviuri el depăşea sfera bisericească şi intra în probleme esenţiale ale naţiunii, ale neamului, unde eu sunt mai rezervat, chiar întru totul timid, dar nu pentru că le-aş evita… Oricum, o făcea uneori foarte bine, alteori cu anumite repetiţii, dar poate că repetiţiile acestea erau tot pentru oameni, pentru un public mai larg, mai divers. Am scris apoi un articol în „Ziua”, şi am fost poftit, ne cunoscuserăm între timp, să-i prezint cartea. Am aflat astfel că este ucenicul părintelui Justin Pârvu, pe care îl cunoscusem la Mănăstirea Bistriţa, în anii optzeci, unde stareţ era duhovnicul meu, trecut la cele veşnice, părintele Ciprian Zaharia. În paranteză fie spus, părintele stareţ Emanuil, admirabila noastră gazdă, m-a întrebat odată: „Sunteţi prieten cu Dan Puric?” „Nu ştiu dacă pot să spun că suntem prieteni. Ne-am întâlnit, am scris despre el, i-am văzut spectacolele, dar probabil aş exagera…”, i-am răspuns. Şi părintele arhimandrit a continuat: „Nu ştiţi, e căsătorit?” La care am răspuns din nou că ştiu doar că are un copil, ceea ce presupune o căsătorie anterioară. „Ce păcat”, a replicat părintele, „era tare bun de Patriarh”. Desigur, atât părintele Emanuil, cât şi noi, ştim că în ortodoxie e şi mult umor… Când am mai povestit dialogul acesta, unii au gustat butada, alţii au luat-o drept un afront la adresa Patriarhului. Dar, încă o dată, l-am urmărit atent pe Dan Puric şi m-am convins de autenticitatea sa. Nu poate fi definit, este un fenomen. Nu este doar un vorbitor aproape impecabil. Atunci când am avut ocazia să-i citesc prima carte, înainte să plece la tipar, în sumarul ei am găsit şi un text de zece pagini, intitulat: „Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei”, care, stilistic, mi s-a părut de o fineţe demnă de Mircea Vulcănescu. Deci iată că omul acesta nu e numai un mesager duhovnicesc care se foloseşte de arta actorului. E un om care formulează şi e foarte bine că aţi invocat harul şi darul. Autenticitatea sa este deasupra oricărei bănuieli, personalitatea sa aşişderea: se ştie cine este, şi-a „divulgat” lecturile, întâlnirile, apropierea de izvoarele Ortodoxiei şi ale Bisericii, prin duhovnicul său, dar şi prin frecventarea unor altor mari duhovnici şi oameni exemplari. Ce face Dan Puric? Bucură oamenii. Le reaminteşte că nu e nici o ruşine să fii român, să fii creştin. E chiar minunat. Ştie foarte bine să cupleze aceste două laturi. E invidiat, probabil, căci a realizat nişte tiraje astronomice la primele două cărţi… Sunt cele mai mari tiraje de carte înregistrate după 1990. Cum spuneam: bucură. Am văzut odată, la Librăria Cărtureşti, o librărie cu o anumită doză de snobism, în sensul bun al cuvântului, foarte spaţioasă, într-o veche casă boierească, cu nişte boltiri ce-mi amintesc de Mogoşoaia, dată de descendentul familiei Sturdza spre folosinţă culturală: când am ieşit de la prezentarea cărţii lui Dan Puric, dintre cele 200-300 de persoane prezente, din greşeală, am trecut într-un salon, unde Andrei Pleşu prezenta o carte a lui Mihail Neamţu: erau acolo vreo treizeci de persoane; iată, mi-am zis, raportul dintre ortodoxia teoretică şi ortodoxia luptătoare. Desigur, el nu este agreat de anumite „elite” pentru că orice om, neîncadrabil, ca în tabelul lui Mendeleev, nu place. În al doilea rând există un établissment cultural; el a existat şi în timpul comunismului şi a avut rolul său, indiscutabil important; există şi acum, dar cu o altă fizionomie, cu o altă componenţă, e un fel de Istambul: se aşteaptă să vii, acolo, la „Înalta Poartă”, să faci o plecăciune, pentru a fi bifat, înregistrat sau intabulat, ca bun pentru cultură. Negreşit că acest établissment nu e întotdeauna foarte cinstit şi anumite complexe numerice sau cantitative îl determină să pună uneori semnul egalităţii între Adrian Păunescu şi Dan Puric. E total fals şi, în ultimă instanţă, chiar psihanalizabil.

Probabil se intuieşte că Dan Puric nu este „înregimentabil”.

De aici cred că vine şi afinitatea resimţită de mulţi, preţuirea de care se bucură. Eu îl văd ca pe cea mai frumoasă ilustrare a mărturisirii postcomuniste. Cred că el ilustrează cu brio ceea ce s-a spus despre Nae Ionescu: că era un desăvârşit actor în maniera în care îşi comunica ideile.

Mircea Vulcănescu, în amintirea sa despre Nae Ionescu, pomeneşte că, la un moment dat, neputând intra în amfiteatrul în care vorbea acesta, a urmărit pe un gemuleţ acel extraordinar joc al mâinilor sale din care a dedus toată logica argumentării lui Nae Ionescu. Iată, iarăşi e vorba de pantomimă, de ilustrare „scenică” a ideii…

Vedeţi, eu sunt un om care toată viaţa l-a refuzat pe Don Quijote, poate în virtutea unui pragmatism inconştient. Îmi aduc aminte de o discuţie cu Alexandru Paleologu, Dumnezeu să-l odihnească, care îmi spunea că probabil n-am citit cea mai bună traducere. Acum însă, datorită lui Dan Puric, am început să-l înţeleg, să-l văd altfel pe Don Quijote; spectacolul său nu este o teză, este o sugestie, o mărturisire foarte fină. În plus, îmi place foarte mult spontaneitatea lui Dan Puric. Cu câtva timp în urmă ştiind că este invitat la Realitatea unde era gazdă o tânără niţel glandulară (avusesem şi eu prilejul să trec printr-o emisiune cu ea), l-am avertizat: „Fiţi atent domnul Dan, că e cam nerăbdătoare când stă de vorbă cu interlocutorul”. Mi-a răspuns cu mult umor „Nu-i nimic, dacă va face exces în sensul acesta, o să-i spun: Uite ce e, domnişoară, mai bine vorbeşte dumneata şi întrerup eu”.

Un reproş, pe care l-am auzit adesea formulat la adresa lui, e acela că se foloseşte prea mult de arta actorului, încercând mai mult a seduce decât a convinge.

E ca şi cum i-ai reproşa unui boxer că loveşte prea tare sau prea tehnic. El, de fapt, mărturiseşte ceva extrem de importantşio face coerent. Eu cred că supără mai mult printr-o foarte bună sudură între calitatea de român şi cea de creştin-ortodox, calităţi care la el aproape se confundă una cu alta.

Tema demnităţii naţionale şi creştine este cu siguranţă laitmotivul cărţilor, conferinţelor şi interviurilor sale.

Eu cred şi sper că apariţia lui Dan Puric nu este doar un fenomen singular. La un nivel public ea arată şi sfârşitul unei perioade de masochism naţional, care, în formele cele mai elevate, se regăseşte la Emil Cioran, mai ales în „Schimbarea la faţă a României”. Însă oamenii care neagă foarte tare calitatea de român, desigur nu la nivelul lui Cioran, ci la un nivel mult mai scăzut, mi-amintesc de o schiţă a unui scriitor interesant, Gheorghe Brăescu, foarte preţuit de Lovinescu. O rezum: într-o bună zi, o femeie, care trăia în concubinaj cu un şofer de Chrysler, se duce să-l reclame la poliţie că a furat-o. Încearcă comisarul cu vorba bună, să afle unde e libretul cu economii al femeii, dar el neagă totul. Atunci comisarul se înfurie, îi dă o palmă, apoi îi mai dă una, destul de tare, iar rezultatul este că femeia începe să dea cu umbrela în comisar, disperată, strigând: „lasă-l, că-l omori!” Aşadar, dacă în doze homeopatice, negarea românismului mai merge, atunci când vine un nechemat, şi o face într-o manieră dură, riscă să ia nişte umbrele în cap. Dan Puric confirmă însă închiderea unui ciclu masochisto-naţional.

În discursul său, el repune cu siguranţă în drepturi tema naţională, atât de mult compromisă în anii regimului comunist. De aici, probabil, atât legitimitatea cât şi necesitatea ei.

Eu aş spune mai degrabă organicitatea… Dar aveţi dreptate. Oricum, eu rămân mai ales la partea, hai să-i spunem, bisericească, de mărturisire. Pe cealaltă, deşi m-am ocupat de elevii lui Nae Ionescu şi de învăţătorul lor, recunosc că nu o am în proprietate. Dan Puric o are şi mai are totodată datele necesare cu care să discute atât cu nişte intelectuali, cât şi cu acei oameni obişnuiţi pe care-i încântă, care vin la conferinţele lui şi se bucură, care nu mai regretă că sunt români, cărora nu le mai e jenă că trăiesc în ţara asta. Vorbim de o mărturisire, de un mesaj organic, nonacademic, de fapt la antipodul academismului. Mai este un aspect: în toţi anii aceştia a trebuit ca toţi moţaţii culturali să aibă câte ceva: un institut, o fundaţie, o catedră, nu importă unde-fie şi în parc, la porumbei, la cintezoi. Or, Dan Puric e un om care nu prea are ce completa în declaraţia de avere.

Asta dovedeşte că nu are nici o atârnare.

Evident că nu are nici o atârnare. Vedeţi, eu cred foarte mult în limbajul simbolic al Bisericii, care vorbeşte de la sine, vorbeşte foarte profund, şi vedem că-l înţeleg chiar şi oameni care nu s-au născut în lumea ortodoxă, care nu au fost botezaţi în bisericile ortodoxe. Sunt foarte multe cazuri de oameni care s-au apropiat de Ortodoxie în felul acesta, sau au regăsit-o. Iarăşi, trebuie să ne aducem aminte de acea vorbă a părintelui Rafail Noica: „Ortodoxia e firea omului”.

Bănuiesc că Dan Puric nu este, totuşi, singura personalitate a scenei teatrale româneşti care mărturiseşte public credinţa Bisericii. Aţi mai cunoscut şi alţi mari actori care şi-au asumat această demnitate a mărturisirii?

Voi începe răspunsul cu o amintire. Era în 1988, când la Căldăruşani, la stăreţie, am făcut cunoştinţă cu actriţa Carmen Stănescu, pe care o admirasem în piesele lui Caragiale în care regizorul Sică Alexandrescu o distribuise în principalele roluri feminine: Zoe din O scrisoare pierdută, Didina din D’ale carnavalului… Atunci l-am cunoscut şi pe actorul Damian Crâşmaru, soţul său, un om cu conversaţie substanţială. Erau prieteni apropiaţi cu Părintele Lavrentie, stareţul, de la începutul anilor ’80, când acesta se găsea la Mânăstirea Sinaia; mergeau şi la Snagov, mânăstirea de pe insulă, cu un singur monah, Emilian, care decisese să se călugărească după ce văzuse un film, Beckett, celebru în anii ’60 ai secolului trecut… Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru îşi mărturiseau credinţa în Dumnezeu ca pe un lucru firesc şi frecventau mânăstirile cu naturaleţe într-o vreme în care, cum se ştie, mulţi se temeau să treacă pragul unei biserici. Mergând odată cu Părintele Anania – în 1989 – la Căldăruşani, acesta, care ca scriitor se considera înainte de toate dramaturg, a fost foarte bucuros să poarte o discuţie prelungită cu cei doi binecunoscuţi actori, cu care ne-am şi întors amândoi la Bucureşti, în maşina lor. După căderea fostului regim am constatat că actorii reprezintă categoria de intelectuali, sau de oameni de cultură, cea mai legată de Biserică în înţeles mărturisitor. Gândiţi-vă că un actor notoriu, Dragoş Pâslaru, şi-a asumat mai întâi cu smerenie rolul de librar al editurii Anastasia, pentru ca ulterior să se călugărească la o mânăstire cu viaţă aspră – Frăsinei. Mi se pare că acum se află la Athos, unde se nevoieşte în prezent şi fiul Valeriei Seciu şi al lui Octavian Cotescu, pe care scriitorul Dan C. Mihăilescu l-a cunoscut cu prilejul călătoriei sale la Sfântul Munte, redată într-un volum memorabil. Un alt actor important, dar şi poet şi publicist de mâna întâi, Răzvan Ionescu, a părăsit actoria pentru a se dedica Facultăţii de Teologie din Constanţa, unde predă de mulţi ani… Îndeosebi în interviuri, am citit multe mărturisiri ale credinţei apăsate în Dumnezeu şi-a apartenenţei la Biserica Ortodoxă a unor mari actori, precum – cazul cel mai recent – aceea formulată repetat de Virgil Ogăşanu, sau – într-un dialog difuzat postum – aceea a Irinei Petrescu. Credinţă naturală, firească, completată cu acel pigment pravoslavnic aparte, propriu basarabenilor, am văzut la actriţa Maria Junghietu… De asemenea, nu aş uita nici de Maria Ploae, a cărei credinţă puternică este vădită în rolul excepţional făcut în filmul „Binecuvântată fii închisoare”, sau de soţul acesteia, regizorul Nicolae Mărgineanu, el însuşi fiul unui ilustru mărturisitor şi pătimitor în temniţele comuniste. Şi ca să nu facem o nedreptate teatrului liric, în acelaşi registru al mărturisirii îl includ şi pe baritonul Nicolae Herlea, care a spus textual că îşi datorează izbânzile ajutorului dat de Dumnezeu. Mi-a făcut multă plăcere să aud asta, întrucât îl consider pe Nicolae Herlea unul dintre cei mai mari artişti lirici pe care i-a dat secolul XX.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: