de Ion GEORGESCU-MUSCEL
O, Domnul meu!
Ce minunat e să am a povesti
despre bunăvoinţa Ta către mine!
Îmi pare că umplu văi de-ntuneric
cu blânde culori mângâiate duios
de norii-mbătaţi de sidef şi de alb…
Iar pricina iubirii vor ghici-o mulţi,
cum mă prind vârtos de speranţa
că tina trecutului meu ai trecut-o-n uitare…
Să mă văd ocolit de aspră sentinţă
şi să ridici asupră-mi pleoape de
îngăduinţă!
O, să nu se-amintească vreodat’
de timpul trecut schilodit de păcat!
O, Doamne Iisuse, ce-mi rămâne din lume?!
Când mă gândesc la bunătatea Ta,
tăcerea din juru-mi freamătă
ca o pădure…
Baden / Iunie 2011