NICOLAE BARBUL din Mocira (1879-1943), inginer şi diplomat. Delegat la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 şi membru al Marelui Sfat Naţional Român

de Viorica URSU*

Nicolae Barbul

Nicolae Barbul

Unul dintre puţinii ingineri agronomi pe care îi avea Transilvania în anul 1918, Nicolae Barbul, s-a născut la 6 aprilie 1879 la Pomi, judeţul Satu Mare, comună mare, situată pe malul Someşului, peste râu de oraşul Seini, cunoscută şi prin mulţimea de intelectuali de frunte pe care i-a dat.

A fost fiul memorandistului Gavril Barbul (1848-1921), colaborator apropiat şi cumnat al părintelui dr. Vasile Lucaciu, tribunul şi „Leul de la Şişeşti”. Mama lui Nicolae Barbul era Maria născută Lucaciu, sora aceluiaşi fruntaş al luptei pentru afirmarea drepturilor politice ale românilor ardeleni, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la împlinirea statului naţional unitar român.

Tatăl, Gavril Barbul (1848-1921), a fost judecător la Debreţin după

Maria si Gavril Barbul

Maria şi Gavril Barbul

anul 1870, când, în legătură cu procesul personajului devenit legendar Rózsa Sándor (1813-1879), i se oferă salariul pe toţi anii până la pensionare şi posibilitatea de a renunţa la cariera judecătorească. Revenit acasă şi, după un popas la Pomi, leagănul acestei vechi familii (unde se naşte al doilea fiu al său, Nicolae), Gavril Barbul, completându-şi disponibilităţile financiare cu un împrumut de la banca „Astra”, cumpără în anul 1880 moşia de 1.000 ha din satul Mocira cu o casă veche şi impunătoare şi cu parcul din centrul satului[1].

Stabilită aşadar la Mocira, la 7 km de Baia Mare, familia Barbul va participa efectiv şi va sprijini material şi moral toate acţiunile importante privind lupta pentru afirmarea politică şi naţională a românilor din Transilvania, luptă prin care s-a pregătit şi împlinit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Casa lor a adăpostit, nu odată, la Mocira, întâlniri ale fruntaşilor Partidului Naţional Român din Transilvania.

Multe din aceste întâlniri erau legate de momente ale luptei petiţionare, care a culminat cu Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria înaintat în 1892 împăratului Francisc Iosif la Viena[2]. Amintirea acestor întruniri la care participa Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Teodor Mihali şi alţi fruntaşi ai mişcării memorandiste, se păstrează cu sfinţenie în memoria familiei. De altfel, Mocira se afla mai puţin în atenţia autorităţilor decât Şişeştii, deşi nu chiar neglijată de supraveghere, ştiindu-se totuşi, că în spatele „ospeţelor” declarate de Gavril Barbul se ascundeau activităţi naţionale[3]. Gavril Barbul a făcut parte din delegaţia celor 300 de români ardeleni în frunte cu Ion Raţiu, George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Theodor Mihali care au dus la Viena, în mai 1892, textul Memorandului, spre a-l prezenta împăratului. A subvenţionat şi drumul pentru unii dintre ţăranii delegaţi cu acest prilej în capitala imperiului.

conacul din Mocira al fam. Barbul

Conacul din Mocira care a aprţinut familiei Barbul. Construcţie impunătoare din lemn cu acoperiş din şindrilă, casa era considerată foarte veche şi în anul 1880, când a fost cumpărată de Gavril Barbul. A fost demolată prin abuz în anul 1977.

Mocira a cunoscut, printre întrunirile politice şi culturale, şi frumoasele serbări ale „ASTREI” (Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român din Transilvania), de care bătrânii îşi aduceau până odinioară aminte, căci sărbătoarea era a întregului sat. Fără îndoială, serbările prilejuite de adunarea generală a Despărţământului Sătmar – Ugocea a „ASTREI”, din august 1907, au fost neîntrecute, căci cu acest prilej s-au ţinut „prelegeri poporale” şi s-au distribuit cărţi publicate de Astra, au avut loc „emulaţii corale” etc.[4]

Din relatările regretatului învăţător pensionar Ioan Vâcla din Baia Mare (în vârstă de 94 de ani în 1990), care a funcţionat la Mocira între anii 1925-1948, aflăm şi despre vechimea centenară a corului din Mocira, înfiinţat în jurul anului 1890 tot de Gavril Barbul. De altfel, amintirile distinsului dascăl despre tradiţiile satului, trecutul şcolii, serbările „ASTREI” din anii interbelici, despre prezenţa unor personalităţi ale vieţii politice româneşti aici, rămân emoţionante.

Dar, să remarcăm în legătură cu familia lui Nicolae Barbul şi faptul că Maria Barbul, mama lui Nicolae, pe care fotografiile de familie ne-o înfăţişează ca pe o matroană romană, devine şi ea cunoscută animatoare a vieţii culturale româneşti[5], preocupată de scopuri caritabile şi care s-a dovedit a fi un real sprijin pentru soţul şi fratele său. Ea a insuflat şi celor cinci copii sentimente de dragoste pentru neam şi pentru limbă, preţuind minunatele tradiţii româneşti şi încurajând îndreptăţitele aspiraţii spre mai bine.

În această atmosferă a crescut şi s-a format Nicolae Barbul, cu conştiinţa unor înalte îndatoriri patriotice, acelea de a contribui la emanciparea poporului român, la schimbarea condiţiei politice, sociale, economice şi culturale în care se afla în Austro-Ungaria.

W. H. Taft_Nicolae Barbul

Nicolae Barbul în audienţă la preşedintele SUA, W. H. Taft

Nicolae Barbul a urmat liceul la Năsăud şi Blaj şi Academia de agricultură la Magyarovàr. După absolvire a îmbrăţişat însă cariera diplomatică, şi în anul 1900 s-a stabilit în SUA, unde va lucra la Consulatul Român. Cunoscător al intereselor României şi împărtăşind cauza acesteia, Nicolae Barbul, deşi cetăţean austro-ungar, a reprezentat peste ocean interesele guvernului de la Bucureşti. De altfel, una dintre fotografiile păstrate de familie îl înfăţişează împreună cu preşedintele W. H. Taft al Statelor Unite, cu prilejul unei audienţe acordate de acesta diplomatului român.

ziarul Romanul

Frontispiciul ziarului „Românul”

La Cleveland, unde se stabileşte împreună cu fratele său Gavril, inginer de mine, şi cu vărul său Epaminonda Lucaciu, fiul părintelui Vasile Lucaciu, Nicolae Barbul înfiinţează în anul 1903 ziarul „Românul” – prima publicaţie românească apărută peste ocean. Ziarul cu apariţie săptămânală are meritul de a fi menţinut legătura românilor cu patria, informând curent emigraţia românească din

Nicolae Barbul_cu ziarul Romanul

Nicolae Barbul ţinând un număr din ziarul „Românul”, înfiinţat de el în SUA în anul 1903, primul ziar românesc peste Ocean

Statele Unite asupra situaţiei politice a României. În contextul evenimentelor fierbinţi din preajma Primului Război Mondial, ziarul a militat pentru apărarea intereselor naţionale ale României. Ziarul „Românul” a susţinut cauza independenţei, suveranităţii şi întregirii naţionale, lansând apeluri ca: „Staţi gata, fraţi români”, „Bate ceasul”, „Către toţi bărbaţii credincioşi ai neamului românesc”, „Trăiască România Mare”, apărute, de pildă, în numerele din vara anului 1931[6]. Ziarul anunţă şi înscrierea de voluntari pentru Armata română şi face larg cunoscută această acţiune de pe fronturile din Italia şi Rusia, în care luptau românii ardeleni.

În contextul acestor evenimente, Nicolae Barbul dă glas chemării pământului natal şi a părinţilor, întorcându-se cu familia acasă, la Mocira, în primăvara anului 1913.

Mobilizat pe front cu gradul de sublocotenent, Nicolae Barbul, împreună cu Vasile, fratele său, participă la luptele de la Piave, din vara anului 1917, unde avocatul Vasile Barbul a căzut eroic. Acuzând o boală de ochi, Nicolae Barbul reuşeşte să se demobilizeze şi să vină acasă. Îşi reia pentru scurtă vreme activitatea de diplomat, lucrând la Legaţia americană din Budapesta.

Înfrângerea Puterilor Centrale devine evidentă în vara anului 1918, ca şi afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare, pe tot cuprinsul monarhiei bicefale. Interesul poporului său, pe care înţelegea să-l slujească cu devotament, îl determină pe Nicolae Barbul, ca pe mulţi alţi intelectuali români, să revină acasă, unde era nevoie de el.

După stabilirea sa definitivă la Mocira, Nicolae Barbul participă cu pricepere la pregătirea actului politic al unirii Transilvaniei cu Ţara, la organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale româneşti, acţiune ce răspundea apelului Consiliului Naţional Român Central din 2 noiembrie 1918. A activat în Cercul electoral Baia Mare al Consiliului Naţional Comitatens Satu Mare. „Eu jur credinţă şi alipire către Sfatul Naţional Român şi că întotdeauna voi asculta numai poruncile Consiliului Naţional Român. Dumnezeu aşa să-mi ajute”, a fost textul jurământului adoptat de participanţii la constituirea acestui nou organism în satul Săsar, de lângă Baia Mare, din 26 noiembrie 1918, sub preşedinţia lui Nicolae Barbul[7].

Bucurându-se de popularitate, Nicolae Barbul este ales, în şedinţa din 26 noiembrie, delegat al Cercului electoral Baia Mare la Marea Adunare Naţională convocată pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia. Participă la marele eveniment împreună cu Dumitru Cînţa, ţăran din Tăuţii de Sus, dr. Teofil Dragoş, avocat din Baia Mare, Alexiu Pocol, mare proprietar de mine şi dr. Vasile Selegean, avocat din Seini (menţionaţi în această ordine în procesul verbal al şedinţei amintite)[8].

După adoptarea de către Marea Adunare Naţională a „Hotărârii de unire, a Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească şi a teritoriilor locuite de ei cu România”, a fost ales Marele Sfat Naţional, respectiv Parlamentul, din care făcea parte şi Nicolae Barbul[9]. Marele Sfat Naţional s-a întrunit a doua zi, sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti, pentru alcătuirea Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu). Nicolae Barbul a fost însărcinat, din partea Consiliului Dirigent, a se ocupa de probleme de agricultură, având calitatea de comisar cu probleme de agricultură şi alimentaţie pentru Transilvania. Activând în acest domeniu, şi după ratificarea Unirii, Nicolae Barbul îşi va aduce aportul la consolidarea şi organizarea Ţării întregite.

Dând curs formaţiei sale de agronom şi preocupat de progresul agriculturii României, inginerul Nicolae Barbul, în anii de după Unire, a promovat şi s-a ocupat direct de experimentarea unor metode noi de cultivare a legumelor şi cerealelor, de îmbunătăţirea soiurilor şi diversificarea culturilor, de combaterea dăunătorilor, de mecanizare etc. Îşi organizase la Mocira loturi experimentale, primele sere şi un laborator. A încercat soluţii de sporire a producţiei şi de adaptare a unor legume noi pentru această zonă, pentru anii ’20, ca: roşii, vinete, castraveţi, varză chinezească etc. Amploarea luată ulterior de cultura acestor legume va contribui mult la ridicarea satelor din lunca râului Lăpuş.

Nicolae Barbul cu ministrul Agriculturii al Japoniei

Nicolae Barbul împreună cu ministrul agriculturii al Japoniei la o conferinţă internaţională de agricultură, care a avut loc la Bucureşti în anul 1929

Nicolae Barbul a fost preocupat şi de popularizarea unor cunoştinţe noi de agricultură colaborând, cu articole de specialitate şi sfaturi practice, la ziare ca: „Universul”, „Curentul” (şi altele). A manifestat un interes deosebit pentru organizarea şi participarea ţării noastre la manifestări ştiinţifice internaţionale în domeniul agriculturii, pentru progresul acesteia în România. Una din fotografiile păstrate de familie şi achiziţionate de noi pentru Muzeul Judeţean Maramureş ni-l înfăţişează împreună cu ministrul agriculturii din Japonia, participând la o conferinţă internaţională de agricultură, la Bucureşti, în anul 1929.

Nicolae Barbul moşteneşte convingerile politice ale tatălui său, activând ca şi acesta în conducerea locală a Partidului Naţional Român. Participă în 1926 la conferinţa de unificare a acestuia cu Partidul Ţărănesc. A primit adesea la Mocira oameni politici de seamă ai ţării, din anii interbelici, fruntaşi ai mişcării naţional-ţărăniste, printre care, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Grigore Iunian.

Ultimii ani din viaţă, Nicolae Barbul îi trăieşte retras la Mocira, ocupându-se cu pasiune de experienţele sale de laborator şi în loturile experimentale. De asemenea, de maşinile agricole pe care le importase din Statele Unite – primele tractoare, de pildă. Sau, de unele unelte pe care le inventase singur, ca să amintim doar sapa rotativă „bucuria grădinarului”, pentru lucrările în legumicultură.

Nicolae Barbul moare la 26 noiembrie 1943. Printre ziarele care anunţau evenimentul este şi „Tribuna Ardealului” din Cluj[10]. A fost înmormântat la Mocira, aproape de alţi membri ai familiei.

Pentru aportul său la organizarea socială şi economică a României, la consolidarea acesteia, inginerul agronom Nicolae Barbul a fost decorat, în anul 1928, cu „Ordinul Coroana României în grad de Cavaler”.

Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi cu mare putere de muncă, acumulând o cultură vastă, Nicolae Barbul a înţeles să pună în slujba poporului său multe din aceste calităţi, rămânând una din figurile proeminente, credem, ale vieţii politice, sociale şi culturale româneşti interbelice.

* Viorica Ursu – muzeograf, director la Muzeul Judeţean Satu Mare (1971-1975), şef de secţie Istorie, la Muzeul Judeţean Maramureş (1976-2002) – continuă să valorifice date şi informaţii din cercetările efectuate. E-mail: vioricaursu2010@yahoo.ro

[1] În reconstituirea noastră ne-am sprijinit pe datele păstrate în familia Barbul, date care ne-au fost prezentate de ing. agronom Gavril Barbul (1917-1996), fiu al lui Nicolae Barbul.

[2] Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria către Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Sibiu, 1892.

[3] Lupta românilor din judeţul Satu Mare pentru făurirea Statului Naţional Unitar Român. Documente 1848-1918, volum editat de Arhivele Statului, 1989, p. 239-240.

[4] Idem, p. 331-333.

[5] Pamfil Bilţiu, Reuniunea femeilor din Baia Mare şi jur, mss.

[6] „Românul”, Cleveland, Ohio, vol. X, nr. 30, 27 iulie, 1913.

[7] Maramureşenii în luptă pentru libertate şi unitate naţională. Documente 1848-1918. Volum editat de Arhivele Statului, Buc., 1981, p. 306-307.

[8] Ibidem.

[9] Dintre delegaţii localităţilor actualului judeţ Maramureş la Marea Adunare Naţională, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, au fost aleşi în Marele Sfat Naţional (parlament): George Pop de Băseşti, dr. Vasile Chindriş, Ioan Doroş, dr. Salvator Iurca, Simion Balea, dr. Vasile Filipescu, Nicolae Barbul, dr. Teofil Dragoş, Constantin Lucaciu, dr. Aurel Nilvan. (În Maramureşenii în luptă pentru libertate […], p. 353.)

[10] „Tribuna Ardealului”, Cluj, 3 dec. 1943.

10 Responses to NICOLAE BARBUL din Mocira (1879-1943), inginer şi diplomat. Delegat la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 şi membru al Marelui Sfat Naţional Român

  1. […] Tatăl, Gavril Barbul (1848-1921), a fost judecător la Debreţin după anul 1870, când, în legătură cu procesul personajului devenit legendar Rózsa Sándor (1813-1879), i se oferă salariul pe toţi anii până la pensionare şi posibilitatea de a renunţa la cariera judecătorească. Revenit acasă şi, după un popas la Pomi, leagănul acestei vechi familii (unde se naşte al doilea fiu al său, Nicolae), Gavril Barbul, completându-şi disponibilităţile financiare cu un împrumut de la banca „Astra”, cumpără în anul 1880 moşia de 1.000 ha din satul Mocira cu o casă veche şi impunătoare şi cu parcul din centrul satului[1]. […]

  2. […] Bucurându-se de popularitate, Nicolae Barbul este ales, în şedinţa din 26 noiembrie, delegat al Cercului electoral Baia Mare la Marea Adunare Naţională convocată pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia. Participă la marele eveniment împreună cu Dumitru Cînţa, ţăran din Tăuţii de Sus, dr. Teofil Dragoş, avocat din Baia Mare, Alexiu Pocol, mare proprietar de mine şi dr. Vasile Selegean, avocat din Seini (menţionaţi în această ordine în procesul verbal al şedinţei amintite)[8]. […]

  3. […] Tatăl, Gavril Barbul (1848-1921), a fost judecător la Debreţin după anul 1870, când, în legătură cu procesul personajului devenit legendar Rózsa Sándor (1813-1879), i se oferă salariul pe toţi anii până la pensionare şi posibilitatea de a renunţa la cariera judecătorească. Revenit acasă şi, după un popas la Pomi, leagănul acestei vechi familii (unde se naşte al doilea fiu al său, Nicolae), Gavril Barbul, completându-şi disponibilităţile financiare cu un împrumut de la banca „Astra”, cumpără în anul 1880 moşia de 1.000 ha din satul Mocira cu o casă veche şi impunătoare şi cu parcul din centrul satului[1]. […]

  4. […] După stabilirea sa definitivă la Mocira, Nicolae Barbul participă cu pricepere la pregătirea actului politic al unirii Transilvaniei cu Ţara, la organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale româneşti, acţiune ce răspundea apelului Consiliului Naţional Român Central din 2 noiembrie 1918. A activat în Cercul electoral Baia Mare al Consiliului Naţional Comitatens Satu Mare. „Eu jur credinţă şi alipire către Sfatul Naţional Român şi că întotdeauna voi asculta numai poruncile Consiliului Naţional Român. Dumnezeu aşa să-mi ajute”, a fost textul jurământului adoptat de participanţii la constituirea acestui nou organism în satul Săsar, de lângă Baia Mare, din 26 noiembrie 1918, sub preşedinţia lui Nicolae Barbul[7]. […]

  5. […] românilor din Transilvania şi Ungaria înaintat în 1892 împăratului Francisc Iosif la Viena[2]. Amintirea acestor întruniri la care participa Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Teodor […]

  6. […] a fost ales Marele Sfat Naţional, respectiv Parlamentul, din care făcea parte şi Nicolae Barbul[9]. Marele Sfat Naţional s-a întrunit a doua zi, sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti, […]

  7. […] [5] Pamfil Bilţiu, Reuniunea femeilor din Baia Mare şi jur, mss. […]

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: