Sever Suciu – feţele timpului

de Daniela Cecilia BOGDAN

Dacă pe plan naţional l-am ales pe Brâncuşi ca să ne reprezinte lumii în domeniul sculpturii, pe plan local i-am delegat lui Sever Suciu sarcina de a ne reprezenta în faţa aceleiaşi lumi.

Sever Suciu? Este omul, sculptorul, filosoful pietrei şi al lemnului, care a prelucrat natura folosind datele pe care i le-a transmis forţa lui interioară, transformându-le într-o materie spirituală, formându-le.

Sever Suciu s-a născut la 17 februarie 1924 în satul Gâmbuţ, comuna Biriş, din judeţul Mureş şi a plecat dintre noi la 2 august 1997. Şcoala absolvită s-a redus la şapte clase primare, urmate în comuna natală, restul vieţii acumulând serioase cunoştinţe, mai ales de filosofie, istoria şi estetica artelor. Din 1949 şi până în 1974 (când s-a pensionat) a lucrat ca muncitor, la Combinatul Chimic Târnăveni. Cel mai activ în domeniul artistic a fost între 1971-1985, lucrând pe strada Narciselor nr. 18 din Târnăveni, locul atelierului, deopotrivă cu cel al domiciliului.

Un număr de 30-40 de sculpturi şi tot atâtea lucrări de pictură naivă conţine opera sa. Sculpturile în piatră, ce ţin loc de pavăză a casei au titluri deosebite: «Familia psihologului», «Echilibrul antic», «Iubirea de Unire», «Suferinţele Atenei», iar cele din lemn sunt, parcă, corespondente ale statuilor megalitice din Insula Paştelui şi poartă numele de «Arborele vieţii», «Iov», «Împăratul Carpaţilor», «Apostolul sărac», «Alegorie dacică» şi pot fi admirate în foaierul Casei de Cultură «Mihai Eminescu» din Târnăveni.

Simplu, modest, sincer, discret şi interiorizat, Sever Suciu a dat viaţă pietrei şi lemnului într-un mod personal, departe de a fi un sculptor naiv sau amator, căutându-se pe sine. „Am luat Istoria artei. Cu ea am început. Dascăli mi-au fost anticii greci, apoi Renaşterea. De fapt, n-am încercat niciodată să copiez pe cineva. Chiar dacă mi s-ar impune, n-aş putea s-o fac. Am început să mă verific singur, dacă pot sau nu. Dificultăţi am întâmpinat destule. Eu n-am trecut prin ateliere. Nu cunoşteam tehnica, respectarea proporţiilor, rezistenţa materialului, forţa cu care să lucrez… Până şi sculele singur mi le-am făcut”, relatează sculptorul într-un interviu.

În urma unei vizite la casa artistului, poetul Ioan Alexandru scria în nr. 12 / 1979 al revistei „Luceafărul”: „[…] l-am văzut, blând şi frumos, cerând trunchiului unui nuc bătrân să elibereze chipul unui copil, sub dalta răbdării şi bunătăţii inimii sale, şi mi-am spus că dacă acest om, la vârsta lui, după o viaţă de muncă, a rămas integru, nevătămat în setea după frumos, încă o dată mi-am spus că omul nu-i de biruit cu una cu două, că acest ţăran e încă o dată integru şi de neînfrânt şi că spiritul ce animă viaţa lui este mai puternic decât viaţa şi decât moartea: el este încă mai presus de acest boţ de carne, de mâna de pământ în care se frământă oceanele nemărginite ale cerului înstelat ce-şi spânzură zorii de necuprins în aura blândă a lacrimilor noastre”.

Sever Suciu a fost un ţăran-filosof. Cu Dicţionarul limbii moderne lângă dânsul, citea cu regularitate presa bună din ţară, studii de istorie, filosofie, artă, eseuri, recenzii, cronici literare. În casa sa se păstrează pe zeci de ani colecţii din „Vatra”, Tribuna”, din presa judeţeană. A reuşit să strângă operele complete ale unor filosofi, între care Kant şi Hegel şi cărţi care poate şi le-ar dori biblioteci cu renume.

Domnul Valentin Marica, senior editorial la Radio Târgu-Mureş, îl descrie: „Artistul renăştea sub zodia visului. Îşi culegea trupurile de lemn, ce urmau să fie sculptate, din apropierea Târnăveniului, le lua din rădăcina lor, înrădăcinându-le din nou, întemeindu-le, precum casele. Le ordona altfel, ca într-o Înviere. Sever Suciu nu aparţine vreunei grupări artistice. El însuşi este o puternică grupare artistică, care are faţă de celelalte, trăire curată, intensă, în respiraţia modestiei şi a demnităţii. Aşa a sculptat chipul omului, în diferite stări afective, la diferite vârste, în acalmii sau încleştări dramatice, în câmpuri ale cursului firesc al vieţii sau fabuloase. Pe artistul cumpătat, debutând în artă, cu adevărat, la 50 de ani, povestea îl sprijinea în exprimarea filonului de înţelepciune. În Iov, înţelepciunea artistului face ca suferinţa să nu anuleze nădejdea. Ca şi în Pomul vieţii, nădejdea, prin Crucea Răstignirii, atinge cerul şi artistul aidoma; mărturisind că n-a vrut să fie împărat, ci doar om, om simplu, cu toate ale omului; dar, dacă acum, cineva îi va spune ce nu i-a spus în timpul vieţii, maestre!, poate mâna care a dăltuit în lemn şi piatră va fărâmiţa un surâs…”

Cel care a pus la adăpost, în foaierul Casei de Cultură din Târnăveni, lucrările în lemn cele mai reprezentative ale artistului, punându-se astfel, în circuitul de valori această operă unică în felul ei, restituindu-se în acest fel o parte din istoria culturală a oraşului, este fostul director al casei de cultură mai sus amintite, Răzvan Ducan, bun prieten cu Sever Suciu, care a consemnat în multe apariţii editoriale despre viaţa şi munca artistului.

„Ce faceţi, maestre? (lui Sever Suciu) – Ce faceţi, maestre? / – Lucrez la un rob, / sfâşii dalta, / ascut dalta, / arunc dalta, / dar lasă-mă, / lucrez la un rob; / o mână, / încă o mână şi gata, / trei mâini, / patru mâini… – Ce faceţi, maestre? / – Lucrez la un rob, / cinci mâini, / şase mâini, / Doamne, şi nu pot să termin lucrarea, / Şapte mâini, / Opt mâini… / – Ce faceţi, maestre? – Am murit, / nouă mâini, / zece mâini…” (Răzvan Ducan)

Sever Suciu, artistul popular, care aşa cum îl numea Răzvan Ducan în cartea sa „Târnăveni – repere culturale şi istorice”, un „Brâncuşi al Târnavelor”, a fost, este şi va fi al nostru şi ne restituie ceea ce l-a mistuit o viaţă: arderea.

Dar el n-a murit, ci a plecat puţin în Veşnicia Materiei din care şi-a plămădit Sinele!