PRIMELE LITERE DIN ALFABETUL NESFÂRŞIT AL VIEŢII

Octavian_Lupu_imagede Octavian LUPU

Soarele strălucea cu putere în acea dimineaţă de aprilie. Doar câţiva nori răzleţi brăzdau suprafaţa albastră a cerului ce se întindea asemenea unei cupole ce învelea întreaga zare sub mantia sa protectoare. Vântul abia adia, deşi răcoarea se făcea simţită după noaptea friguroasă care tocmai trecuse. Flori nenumărate răsăriseră ca din senin pe întinderea suprafeţelor neregulate ale rondurilor şi de-a lungul drumurilor întortocheate ale grădinii botanice. Cumva, detaşată de atmosfera oraşului, această fărâmă de univers continua să conserve frumuseţea naturii la marginea marelui oraş, ce îşi etala de departe semeţele sale construcţii.

Poarta de la intrare se deschise şi primii vizitatori intrară să cutreiere aleile grădinii şi să se bucure de frumuseţea arborilor şi ierburilor de tot felul şi din toate părţile lumii. Printre aceştia se distingea un tânăr înalt, cu o statură dreaptă, aproape milităroasă, care părea venit din altă parte a ţării. De fapt, mai avea doar o zi de şedere în acel minunat oraş, fapt pentru care se gândise că ar fi o idee minunată să se plimbe prin acea grădină botanică despre care auzise întâmplător, citind un pliant publicitar uitat pe o banchetă goală dintr-un autobuz.

Primele Litere din Alfabetul Nesfarsit al Vietii

Cu privirea cuprinse încântătoarea privelişte ce se deschidea în faţa sa de îndată ce ajunse în dreptul lacului interior traversat în mai multe locuri de poduri arcuite peste suprafaţa mată a apei. Pescăruşii se roteau în mici pâlcuri deasupra întinderii sale, în timp ce încercau să urmărească o posibilă pradă în adâncurile tulburi ale acestuia. Deşi nu se zăreau peşti care să cuteze să iasă la iveală, îndrăzneţele păsări tot continuau să vegheze atent orice mişcare s-ar fi produs şi ar fi marcat prezenţa vreunei vietăţi acvatice. Perseverenţa lor neobosită îi atrase atenţia şi, printr-un straniu mecanism al asocierii gândurilor şi trăirilor, îşi aduse aminte de meleagurile natale, pe care le părăsise de multe zeci de ani.

Rememora imaginea pescăruşilor coborând vertiginos din înaltul cerului şi atacându-şi prada oriunde o găseau, din largul mării, până aproape de ţărm. Zborul lor maiestuos ce alterna planarea în bătaia brizei marine cu picajul aproape vertical de îndată ce ochii le detectau prezenţa bancurilor de peşti se asemăna cu schimbarea bruscă a rafalelor de vânt ce fie te împingeau către apă, fie te îmbrânceau aproape să cazi pe nisipul fierbinte al plajei. Acel joc al atracţiei şi respingerii l-a urmărit mereu de-a lungul anilor copilăriei, în felurite ipostaze, venind din partea celor mai neaşteptate persoane, până când înţelesese că aceasta reprezintă regula universului în care a apărut.

Dar lacul acesta părea neobişnuit prin condensarea într-un spaţiu restrâns a impresiilor culese în decursul multor întâmplări şi experienţe de viaţă. Se apropie de primul pod ce îi apăru în cale. Constructorul se amuzase prin trasarea unei forme arcuite cu efect estetic interesant, care trimitea ca imagine la cea a unui arc de triumf ce se sprijinea pe marginile uşor supraînălţate ale malurilor, ce ţineau locul coloanelor de susţinere. Cu oarecare efort, urcă până la mijloc, după care se apropie de balustradă pentru a privi de la înălţime priveliştea ce se deschidea cu generozitate înaintea ochilor.

Pe unul dintre maluri, zări un grup compact de oameni aşezaţi în formaţie, ce exersau fără grabă şi sub atenta supraveghere a unui instructor neobişnuite exerciţii de Tai Chi. Amuzat, îi privea pe măsură ce braţele lor desenau cercuri în văzduh cu o viteză incredibil de redusă, ce semăna cu unduirea lentă a ramurilor copacilor la trecerea blândă a vântului într-o zi senină de vară. Imaginea aceasta de trunchiuri de arbori ce îşi clatină ramurile după reguli mereu noi îl urmărea, observând tot mai multe detalii din mişcarea graţioasă a participanţilor la acest antrenament matinal. Îi venea să se alăture acelui grup şi să se integreze în atmosfera caldă a zilei care se îndrepta încet, dar sigur, către amiază.

În dreapta, observa pavilioanele cu plante tropicale ale căror frunze se distingeau prin verdele lor sălbatic ce contrasta cromatic cu pajiştea ce înconjura toate aceste clădiri. Mereu se întrebase de unde îşi puteau aduna atât de multă putere aceste plante uneori agăţătoare, alteori ţepoase şi deseori târându-se direct pe ţărâna pământului. Exuberanţa vieţii din acele zone reprezenta un mister de nedezlegat, care cu atât mai mult îşi păstra taina în zonele temperate, în care fuseseră aduse de la distanţe de mii de kilometri. Zâmbi şi se lăsă în seama imaginaţiei, pentru ca imediat să se vadă pe puntea unui iaht navigând undeva în mările sudului. Distingea ţărmul continentului african scăldat continuu de soare şi udat din abundenţă de ploi bogate, unde se aflau păduri nesfârşite în care viaţa mişuna prin nenumărate creaturi dintre cele mai neobişnuite la vedere.

Simţea adierea răcoroasă a vântului venind dinspre mare şi auzea strigătele păsărilor frumos colorate ce populau ramurile copacilor înalţi de câţiva metri, ce îşi etalau falnicele coroane cu frunziş verde-crud împodobit cu fructe portocalii, galbene sau roşietice. Gustul inedit al acestor roade spontane ale naturii nu se compara cu cel al poamelor crescute artificial, ambalate şi distribuite prin lanţurile comerciale internaţionale. Atingea suprafaţa netedă a cârmei şi imediat o rotea pentru a compensa abaterea creată de valurile ce izbeau clătinând întreaga structură plutitoare. Se îndrepta către un debarcader din apropiere, manevrând cu atenţie printre neaşteptatele bancuri de nisip, în timp ce nori denşi treceau pe deasupra zării.

Rămase surprins când, în locul lemnului cârmei, strângea bara de protecţie a podului ce îi străjuia laturile şi, întors la realitatea înconjurătoare, zâmbi, îşi scutură capul ca pentru a alunga mulţimea de gânduri ce veneau în valuri nesfârşite şi îşi continuă drumul coborând pe celălalt mal. Razele soarelui străluceau cu putere pe aleea din faţa sa, tufe înalte străjuiau marginile drumului la stânga şi la dreapta. Copacii îşi întindeau frunzişul lor bogat sub chipul unor bolţi arcuite asemenea interiorului unei catedrale. Şi el mergea tot mai departe către adâncul acelei grădini, pe măsură ce amintiri nenumărate se aşterneau în urma sa.

Zbuciumul ultimelor zile se estompa în tăcerea foşnitoare a grădinii, întreruptă adesea de trilurile vesele ale păsărilor. Emoţiile negative acumulate se topeau ca prin farmec, absorbite de pietrişul presărat în loc de asfalt pe cărările ce se desprindeau din aleea pe care păşea, pe măsură ce simţea tot mai puternic bucuria primăverii în lucrurile din jur. Luă de jos o piatră, albă la vedere şi netedă la atingere, pe care o examină îndelung în lumina difuză ce strălucea din direcţia poienii spre care se îndrepta. Simţi densitatea rigidă a rocii când o strânse între degete şi exclamă involuntar: „Cât de fermă este reacţia de apărare a regnului mineral! O frunză poţi să o îndoi aşa cum doreşti, o ramură poţi să o frângi dacă îţi dai silinţa, dar nimic nu se compară cu duritatea stâncii!”

Şi văzu imediat întinderea nesfârşită a munţilor ce îmbrăţişau întreaga zare şi profilul înspăimântător al vârfurilor semeţe ce sfidau cerul. Îşi închipuia că se află pe o creastă abruptă în bătaia vântului puternic de mare altitudine. Zărea albul stâncilor de pe masivul învecinat cum se profila înaintea sa ca o proiecţie panoramică a unei creaturi fantastice. Senzaţia era terifiantă. Dar tot pe acel vârf observa cum copacii crescuseră chiar şi în partea cea mai accidentată, agăţându-se prin rădăcini puternic ramificate de faţa aspră a muntelui. Viaţa căuta să îmbrăţişeze chiar şi această formă de relief inospitalieră. Dorinţa naturii de a zămisli viaţa era aşa de puternică încât nu se putea accepta refuzul muntelui de a se îmbrăca în mantia verde ce i se oferea cu generozitate. Şi atunci, într-un demers dus la limita imposibilului, ea presăra cu încăpăţânare de-a lungul suişului vertical al peretelui de stâncă tot felul de plante pitice şi arbori de talie medie.

„Oare viaţa este prezentă şi pe această piatră?” se întrebă şi examină cu atenţie suprafaţa mată ce trăda mici crăpături, în care se putea distinge un uşor verde al muşchiului ce se infiltrase în fisurile aproape microscopice ale acesteia. „Da, natura nu renunţă niciodată!” îşi spuse mai departe şi aşeză cu grijă acea piatră la marginea unui rond de flori. Descoperirea prezenţei vieţii în acel fragment de rocă îl bucura peste măsură de mult.

Involuntar, observa cu ochii minţii clădirile închise etanş, fabricate din oţel, sticlă şi beton, în care aerul trecea prin nenumăratele tuburi ale instalaţiilor de climatizare. Razele de lumină erau înlocuite cu radiaţiile violete ale becurilor cu neon şi freamătul naturii era substituit de bâzâitul instalaţiilor electrice sau electronice ce încărcau fonic toate încăperile, de sus şi până jos. În acel mediu golit de viaţă, doar omul căuta să se simtă fericit, dar paloarea feţei, zbârciturile de pe frunte şi ţinuta îngheboşată de statul mult pe scaun trădau contrariul. Stând toată ziua înaintea unor monitoare impersonale, el se adâncea în propria sa angoasă şi neputinţă.

Când, rareori, ieşea din clădire, lumina soarelui îl deranja, fapt pentru care se urca imediat în automobil sau cobora în subteranele întunecoase ale metroului pentru a continua să trăiască într-un mediu artificial şi rupt de univers. Acesta era omul pe care îl zărea în fiecare zi mergând pe străzile marelui oraş, cu privirea înceţoşată, adus de spate, obtuz la chemarea naturii şi incapabil să distingă glasul universului, care mereu îl chema să i se alăture în marea sărbătoare a vieţii.

Zâmbi, şi trecu mai departe privind copacii, admirând cerul, pipăind suprafeţele neregulate ale pietrelor şi frunzelor, auzind cântecul păsărilor, simţind mirosul inconfundabil al florilor în prag de primăvară şi uitând de uriaşa metropolă care se profila vremelnic la marginea pădurii în care, asemenea unei mici oaze, se afla marea grădină botanică a acelui oraş. Iar surâsului său, natura îi răspundea prin jocul multicolor al trecerii timpului prin coridoarele spaţiului în drumul ei dinspre infinit spre nesfârşit. Şi el râdea şi se bucura asemenea copilului ce descoperă primele litere din alfabetul nesfârşit al vieţii ce se derulează mereu înaintea celui dispus să îl vadă şi să şi-l însuşească asemenea unui umil ucenic.

Bucureşti
11 martie 2015

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: