Prima mea Mare
(pântecul mamei)
nu m-a iubit…
M-a scuipat pe ţărmul clipei
ca un eşuat pui de chit.
De-atunci am socotit Pământul
reazemul meu credincios,
cu Aerul colindându-l,
cu miezul de Foc, luminos.
Marea a rămas în coşmaruri
soră cu Frica,
imensă şi sfidătoare,
pântecul cel mai mare
din care s-a ivit Nimica.
O privesc ascunsă-n nisip
şi simt că n-am chip,
n-am consistenţă,
n-am nume,
sunt o entitate săracă
din tot ce-a clădit şi îneacă
târând de-a valma de păr,
alge, corăbii, pământuri…
Îmi pândeşte batjocoritor
focul din cânturi
şi ameninţă furios:
„Hai, mai joacă-te de-a nisipul,
de-a praful
de-a cel mai sfărâmicios joc!
Sub mine-i atâta loc
să-şi piardă-n vecie chipul
reazemul tău caraghios –
Aer,
Pământ,
Foc!”
This entry was posted on Miercuri, 22 iunie 2016 at 2:05 am and is filed under Arte, Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
e-Bibliotheca septentrionalis 
Excellent post. I am dealing with a few of these issues as well..