Pielea rece și sângele albastru

de Alexandru JURCAN

Albert Sanchez Pinol_Pielea rece_copertaCatalanul Albert Sánchez Piñol a scris la 38 de ani, în 2002, romanul La pell freda, devenit urgent un long-seller, tradus, ecranizat, continuat cu al doilea volum din ceea ce va deveni într-un final o „trilogie a monștrilor”. La noi a apărut la Humanitas, tradus de Cornelia Rădulescu. Un roman cu elemente fantastice, despre alienare, frică de necunoscut, incapacitate de comunicare, singurătate, speranță.

Protagonistul ajunge în Pacificul de Sud, pe o insulă pierdută, unde urmează să stea un an, îndeplinind funcția de meteorolog și voind să uite un trecut amenințător și neclar. Acolo va cunoaște oamenii-broască (cu sânge albastru), dar și pe femeia-șopârlă (Aneris), ai cărei ochi păreau „ochi de pasăre pe moarte”. Fulgere de pucioasă, sclipiri violete, farul și ciudatul Batis, felinarul cu gaz, nopțile coșmarești, ploile dușmănoase, iar mai apoi trecerea de la spiritualitatea cea mai înaltă la animalitatea cea mai primară.

Un suspans trepidant se infiltrează gradat în osatura epică. Batis se războiește noaptea, iar ziua face amor. Farul devine un personaj redutabil. Mirajul său e o capcană… existențială: cine intră acolo, nu mai iese vreodată. O surpriză majoră apare în raport cu iubirea: „Ce mă aștepta dacă o pierdeam? O moarte fără viață, o viață fără moarte. Ce e mai rău: o vară înghețată sau o iarnă care dogorăște?” Apoi, ca la Buzzati, noul venit. Schimbul. Căruia i se spune: „Farul e un miraj, să nu crezi în el”. Un final neașteptat, tulburător, ca la Casares.

afis_film_Cold Skin_Xavier GensÎn 2017 apare filmul Cold Skin/Pielea rece regizat de Xavier Gens, cu David Oakes, Ray Stevenson, Aura Garrido. Peisaje excelente, scenografie semnată de Gil Parrondo (două premii Oscar), actori credibili (mai ales Ray Stevenson, deoarece David Oakes mi se pare oarecum fragil în rolul principal). Sunt secvențe care mi-au amintit de Avatar și de Stăpânul inelelor. Orice ecranizare stopează, îngrădește imaginația cititorului, căruia i se propune doar o variantă. Muzica din film încearcă să suplinească epitete și metafore. Regizorul a fost expeditiv cu secvențele scufundării și cu magia copiilor-broască, dar insula e veridică, scăldată în culori de jad, ori plutind într-un albastru marin. Deodată ni se face dor de Swift, Stevenson, Conrad…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: