Ca un râu care curge

de Irina Lucia MIHALCA

 Când mi-ai auzit prima dată vocea,
 ca un râu care curge, ai intrat ca în transă,
 un glas, din adâncuri, ţi-a spus:
 „- Hai, vino cu mine, altfel vei muri;
 ştii bine, odată cântărită inima,
 la marea judecată, trebuie să fie perfectă!”.
 Era împrăştiată, bucăţi-bucăţi, în câmpia sufletului,
 trebuia să le-aduni, să le uneşti şi să le-mbini 
 în bulgări cristalizaţi de lumină,
 până ce nu le-ar fi cules Persephone şi nimfele ei,
 ducându-le în lumea din adâncuri
 şi date în paza şerpilor din infernuri.

………………………………………………………………

 Fiecare fragment ţi-a fost luat de cei care
 te-au însoţit, un timp, pe drumul ce duce spre Nicăieri,
 ca, apoi, la o anume intersecţie, să se risipească fără motiv,
 topindu-se în ceaţa umbrelor. Nu ţi-era clar cum reuşeau
 atâţia oameni să-ţi invadeze gândul şi lumea visului,
 ba chiar, de atâtea ori, să-ţi zdrobească inima,
 înainte de a înţelege că toate acestea erau doar năluci.
 (poate şi ei la fel gândeau despre tine, poate că nu…)  
 Toate se derulau în viteză, ca şi cum, rând pe rând,
 te întâlneai cu aceşti călători, la fel de orbiţi,
 apăruţi pentru o clipă, doar pentru o clipă, în calea ta.
 Doar iluzii şi vis!
……………………………………………………………….
 Ascultându-mi vocea, uimit, gândul te-a purtat,
 prin împletirea timbrului nostru,
 spre acea casă cu grinzi din lemn în care ne-am regăsit,
                                     – explozii de lumină –
 pe fereastră ai zărit acel peisaj de munte ştiut cândva,
 în şemineu mai mocneau câţiva buşteni,
 scânteile lor dansau
 în umbrele translucide ale serii,
 Pe fundalul cântecului nostru, în paşi de dans ne legănam,
 ascultându-ne, simţindu-ne, respirându-ne,
 totul atât de firesc, atât de firesc!
 
 Te priveam ca şi prima dată, zâmbeam,
 încă te inhiba acea teamă – să nu încurci paşii,
 să nu te împiedici, să nu…, să nu…, să nu…
                             – (oare chiar conta?!) –
 ştiam ce-ţi lipsea: gustul fericirii, gustul tuturor lucrurilor,
 acea particulă subtilă, misterioasă, care să te-mplinească
 şi care, odată intrată în inima ta,
 ţi-ar expanda universul în oceanul de efluvii celeste,
                                        acel „trăiesc, da, sunt viu!”
 … radiai, fără să ştii, cred… atunci ţi-am şoptit:
 Cât de frumos eşti, dragul meu, strălucitor de frumos!
 Adâncit în lumina ochilor mei ai păşit
 pe acea nouă treaptă a fundaţiei,
 ca, prin cercul de Lumină, să-ţi simţi pulsând inima,
 toate acele fragmente adunate în întregul ei, devenind zei.
…………………………………………………………………….
 Ai înţeles că vipera Paradisului, de-i permiţi,
 ţi se strecoară în inimă, sugrumând-o, fragmentând-o,
 lăsându-te pradă Infernului Cerului.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: