Ce fac cuvintele cu noi?

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Gândiți că e o întrebare superfluă sau fără de rost cea din titlul acestei tablete de gând? Nici pe departe. Cuvintele sunt pietre de temelie ale cunoașterii și rolul fiecărei sintagme este uriaș. E bine să fim mai atenți la felul în care un cuvânt sau altul ne pune în mișcare, la modul în care o expresie decupată dintr-un context creează adevărate lumi din imperiul cognoscibilității.

Citesc într-o noapte dominată de „insomnii productive” studiul „Suveniruri contemporane (III)” cuprins în lucrarea lui N. Steinhardt „Escale în timp și spațiu” (Editura Cartea Românească, 1987). Citesc și, spre exemplificare, citez în continuare (p. 67, 68): „În «Pescărușul», Pitoëffii au fost la ei acasă mai învederat decât în orice altă piesă din repertoriul lor pentru că – aidoma duhului tâlcuitorilor ei scenici – opera aceasta a lui Cehov e impregnată de poetica nestatorniciei și neclarității, pentru că «intriga» dramei este așa difuză în conflictele ce se produc și situațiile ce se ivesc nu-și află măcar în parte soluție și toate rămân până la urmă în aceleași penumbre și interspații ca la început”.

Mi-a plăcut Cehov, am încercat să-i decriptez după operă mesajele, dar scriitura lui Steinhardt, deloc ușoară la lectură, mă determină să-i recitesc textul pentru a-l putea asimila cu adevărat. Pitoëffii sunt în fapt „doi extraordinari actori ai vremii noastre” (Georges și Ludmila). Secretul lor scenic, subliniază Steinhardt într-un pasaj anterior celui citat, vine din „absoluta lor sinceritate” scenică, de la jocul lor minunat ca joc. („… își mărturiseau penitențial nevolnicia și netrebnicia…”). Îmi vine să scriu un text despre „nevoia de sinceritate în jocul actorilor”, despre cât de folositor este jocul de pe scenă pentru a ne putea cunoaște pe noi. Pe loc îi identific rapid și titlul: „Actorul și drumul spre noi înșine”. Încep să-l scriu. Provocat de Nicu Steinhardt și viziunile lui bine conceptualizate, îmi ies câteva fraze demne de a participa la un examen de admitere pentru… eternitatea cuvintelor.

Și, dintr-o dată, mă opresc. Și-mi sare în sus cuvântul „interspații”. Cartea „Escale în timp și spațiu”, în text sintagma „interspații”, iar eu de la o vreme mă chinui să umplu de conținut spațiile goale din istoria recentă. Și un resort interior „mă pune” să scriu următoarele:

„Vorbim adesea despre rolul luminos al unor oameni în relație cu congenerii lor. Vorbim despre iluminare civică, sociologie culturală, etnică etc., dar să nu uităm că și procesele acestea care țintesc o călăuzire pe calea luminii sunt lovite fie de umbre sau penumbre reale, fie de consecințele dramatice ale interspațierii antropice. Când un medic deservea la sate în anii de după Marea Unire circa 17000 de locuitori, ce spațiu de mișcare, de prevenție și de tratare avea acesta în confruntarea cu problemele uriașe numite pe bună dreptate morburi (cea mai mare rată europeană de deces și cea mai mare mortalitate infantilă, cea mai săracă alimentație în perioadele de muncă grea ș.a.m.d.)…”.

Așa au stat lucrurile atunci când zorile se luptau să aducă în prag lumina zilei în spațiul meu de lucru. Aceasta a fost confesiunea… Și atunci să nu-ți pui întrebarea… Ce fac cuvintele cu noi?!?

(3 martie 2018)

Sursa: Teodor Ardelean, „Biblioteca de idei. Semper fidelis”, Cluj Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2021, p. 25-26.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: