Bibliotecarul

de Puiu RĂDUCAN

Știe cumva cineva cât suferă un bibliotecar al zilelor de-acum pentru meseria lui? Un bibliotecar este un om care are o meserie și îi este rușine să și-o recomande. Tăcut, foarte tăcut, trist de cele mai multe ori, bibliotecarul stă printre noi, privește, ne privește, se miră și se-nchină.

Ce s-a schimbat lumea! Cât de mult s-a schimbat!

Bibliotecarul din casa cărților, din casa sufletului, a științei și, de ce nu, a demnității, asistă neputincios la invazia de gândaci toxici ai limbii române, la deteriorarea ei, de fapt.

Și Eminescu a fost de acord cu neologismele, dar, spunea domnia sa, „să fie dacizate”.

În momentele cumplite de-acum când nu se mai studiază, istoria, geografia și alte materii școlare, când avem doctori analfabeți, despre ce dacizare să vorbim, Eminescu?

Numai bibliotecarul le vede, le simte ca precum un junghi în coaste. Aleșii dragi au desființat sute, mii de biblioteci și au lăsat fără munca dragă la fel de mulți bibliotecari.

La ce mai trebuie o carte în ziua de azi ar spune un tânăr „studios”? Există internet care-ți poate oferi ce vrei, ce dorești la orice oră din zi și noapte, există telefoane „dăștepte”, tablete ori calculatoare care-ți pot spune totul, fără a mai pune mâna pe-o carte.

Cât se mai chinuie și oamenii cărților să explice, să ne explice, să le explice, că a citi o carte, a o avea într-un raft, este dumnezeire, dar corul surzilor este și mut.

A murit cineva fără carte, ar putea spune distrugătorii ei? Nu, n-a murit, tot ei răspund cu litere de tipar! Se pot compune manele și fără carte, și bibliotecarul suspină, plânge amarnic. Îl doare rău. El simte cel mai bine coborâșul.

Să fii orice, dar numai bibliotecar nu, în zilele noastre.

De-ar fi să blestemi pe cineva care ți-a făcut rău, doar atât poți să-i spui:

Dă-i, Doamne, suferința bibliotecarului!

Atât.

21.08.2023 – Rm. Vâlcea

(Mulțumim Gelu Dragoș pentru text.)