De ce s-a întunecat bucuria inimii?

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

De ce suntem tulburați de atâtea gânduri și am pierdut liniștea? Ne răspunde mare duhovnic sârb. STAREȚUL TADEI – DE CE S-A ÎNTUNECAT BUCURIA INIMII?

Selecție text de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Trebuie să luăm pildă de la păsări

Animalele au bucuria vieții. La noi, (bucuria aceasta) s-a stricat și s-a întunecat. Ele au bucuria vieții, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu suntem mulțumiți. Ele nu-și fac griji, nu își umple hambarele cu grâu, nu fac nimic, și totuși Dumnezeu le hrănește. Ronțăie acolo o crenguță mică, găsesc pe undeva adăpost, dorm. Și mulțumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu. Păsările Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineață, la ceasul al treilea, și până la ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puțin, abia apoi pleacă să caute mâncare, căci trebuie să-i hrănească pe cei mici… Apoi iarăși cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le ascultă cineva sau nu, ele tot cântă… Iar noi-încruntați, cu nasul pe sus. Nu avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la păsări. Sunt întotdeauna vesele. Iar noi? Nouă mereu nu ne convine ceva. Și ce vă deranjează, de fapt? La drept vorbind, nimic. Nu-i așa? Așa-i, răspunde un student. Singuri ne deranjăm pe noi înșine.

Omul, libertatea și căderea

Oamenii socotesc că sunt ceva de seamă – spune părintele – pe când, de fapt, omul este un nimic. Vlădică Nicolae spune: „Ce este omul? Un sac de carne stricată, nimic mai mult. Nimic”. Fire necugetată. Nu înțelege că este un „palavragiu”, că este o armă în mâinile duhurilor căzute.

Domnul face cu noi ce voiește, dar ne-a lăsat loc de mișcare, ca să putem cugeta și să hotărâm dacă dorim sau nu binele. Duhurile au căzut mai înainte ca omul să fie zidit, cu multe veacuri înainte. Nu toate duhurile și-au păstrat locul. Omul este cununa Zidirii. A fost plăsmuit cel din urmă dintre toate cele plăsmuite. A fost plăsmuit spre a fi stăpânul lumii materiale, ca toate să i se supună… Lumea materială, cosmosul, nu a fost în starea aceasta. După cădere a devenit grosolană și stricăcioasă. Dar chiar și grosolană și stricăcioasă are totuși frumusețea ei… Da…

De ce ne chinuie gândurile?

Strămoșii noștri erau nemuritori. Ei nu erau legați de timp și spațiu, precum suntem noi astăzi. Vedeți, se mișcau iute ca gândul. După cădere, totul s-a stricat. Dumnezeu, fiind tot Dragoste, a știut că întreaga făptură zidită gânditoare nu va putea să-și păzească starea și a lăsat vreme, de la Facerea lumii până la Înfricoșata Judecată, vreme ca făptura gânditoare să-și vină în fire, să se întoarcă în sânul Părintelui său, să fie cuprinsă în Binele Desăvârșit, în Dragostea Desăvârșită. Dar iată, oamenii prețuiesc mai mult răul decât binele. Firea căzută!… cugetă mai lesne răul decât binele. Dar când omul cugetă răul nu are pace, nici liniște din pricina acestor gânduri.

Noi, îndeobște, nu înțelegem cum ne chinuie duhurile căzute.

Credem că sunt gândurile noastre. Ne chinuie pizma, ura, răutatea. Ea este tiranie peste tiranii. Sufletul nu vrea, dar nu se poate izbăvi. De mic se deprinde cu ea, și aceasta prinde rădăcină puternică și adâncă. Acum trebuie să o smulgem din noi.

Trebui să te preschimbi în dragoste. Să fii cu desăvârșire liniștit și împăcat. Nu este ușor, vedeți ce cădere înspăimântătoare este căderea omului?

(Extras din cartea: Starețul Tadei, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, București, Editura Predania, 2010, p. 108, 114.)