El Greco

de pr. Nicolae STOIA

Nevăzutule, să nu-mi socoţi
Neputinţa ochilor, căci eu văd
Numai umbra tainicelor bolţi,
Fulguind peste lume şi prăpăd

De flăcări cum jinduiesc trupul,
Cel râvnit şi de oacheşe văgăuni,
Ca să-i hăcuiască lacome lutul
Şi lesne să-l năruiască-n genuni.

Carnea ce surâde trandafirie
E numai o minciună sfruntată.
Auzitu-i-am ţipătul cum bâiguie
Dinlăuntru: că încă nu-i coaptă!

Doar, inima, Preasfinte Stăpâne,
Îmi da ghes să-Ţi pictez Chipul:
Rug nestins, ca o albă genune,
Mă ademenea, de-neasemuitul.

Smuls din dulceaga toropeală,
Răpit fost-am hulpavei dogori.
Am uitat pensulă şi fandoseală,
Şi-am început să zugrăvesc fiori

Glăsuind într-un fir de materie.
În carnea rozie, ca într-un hău,
Auia vâlvătaia din inima tainei
Numelui Cel de negrăit al Tău.

Iar, dacă nu Te mai recunoşti,
În mâinile răşchirate spre cer;
E pentru că de-acum nu mai eşti
Decât un ţipăt durut şi stingher.

Şi altceva eu n-am mai văzut,
Decât suliţa împlântată-n carne.
Şi trupul zvârcolindu-se din lut
Spre obârşia Luminii să-ntoarne.