Să nu te risipeşti

de Irina Lucia MIHALCA

Cuprinşi de febra spaţiilor vaste,
visul născut din dorinţă
ne-nalţă cu putere, vii, tot mai sus,
înflorind mistic!

Eşti un tumult, o cascadă,
o forţă în adâncimile nopţii suspendate
de muzica şi misterul
care ne umple de extaz,
o dilatare în infinitul din noi!

 

– Cât de departe am pătruns în mister?
– Un clocot, o frământare,
un val creşte şi umple totul,
o dulce îmbrăţişare eşti!
Ceva din acele adâncimi
ţi-au zdruncinat temeliile,
ai intrat în imponderabilitate,
simţeai că întregul din tine se destrămă,
trebuia să se întâmple ceva,
ceva profund lăuntric ce te defineşte,
senzaţia sufletului care vrea să se exprime.

 

– Nu suntem mereu îngeri,
ne mai rătăcim, uneori,
cuprinde-mă acum
şi reclădeşte în mine, prin tine,
simbioza personalităţilor! îmi spui.
Să nu te risipeşti
în jocul de culori şi umbre!
Am să te-adun uşor, atunci,
eliberându-te într-o lacrimă.
– Spune-mi unde apele s-au tulburat,
ce dureri porţi cu tine?
– Atinge-mi clipa şi rămâi, visule!

 

– Leagă-ţi inima de Cer,
eu sunt cum sunt, o taină!
– Undele cerului te-nfăşoară
ca un mister. Dar ce e un mister?
Acel ceva încă necunoscut
sau zborul spre paradisul tău,
lumina extinsă în taina inimii tale?